Albastru ca jazzul

Aprecieri pentru

Albastru ca jazzul „E greu să găseşti oameni care să scrie despre Dumnezeu de pe o po­ ziţie de angajament, dar în acelaşi timp scrisul lor să sune uman şi să fie sincer, fără să treacă fiecare cuvânt prin filtrul subculturii reli­ gioase. Donald Miller e o astfel de persoană. în plus, el scrie cu inte­ ligenţă, fler şi conştiinţă de sine. “ —John Ortberg Autorul cărţii Toţi sunt normali până ajungi să-i cunoşti „Nu cunosc o altă carte mai bună decât Albastru ca jazzul care să pre­ zinte spiritualitatea creştină (ca mod de viaţă) oamenilor cărora creşti­ nismul (un sistem de credinţe) li se pare a fi asemenea unei probleme de matematică prost pusă sau unui ambuteiaj. Donald Miller scrie ca şi cum ar improviza la un instrument—liniştit, plăcut, surprinzător, înălţător şi plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit şi ultima pagină, m-am simţit mai bogat sufleteşte, plin de spe­ ranţă şi încredinţat că această carte superbă va avea un ecou de fru­ museţe în multe, multe vieţi, întocmai cum a avut în a mea.“ —Brian McLaren Pastor (www.crcc.org), autorul cărţii A New Kind o f Christian „Donald Miller reuşeşte să fie aşa cum fiecare scriitor creştin se osteneş­ te să ajungă: relevant spiritual. în această ultimă producţie a sa, el se re­ velează deplin pe sine. înfrumuseţată cu un umor care ia prin surprin­ dere, cu remarci caustice şi expuneri concise, Albastru ca jazzul este o călătorie incitantă spre un Dumnezeu care nu e doar real, ci şi accesibil." —David Allen HM Magazine

„Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Donald Miller, care sunt pregă­ tiţi să interpreteze nu doar Scriptura, ci şi cultura. “ —Ben Young Gazda emisiunii radiofonice de audienţă naţională The Single Connection şi coautor al cărţilor The One şi Devotions fo r Dating Couples „Onestă, pasionată, neprefăcută... adevărată. Asemenea jazzului, car­ tea lui Donald Miller e un cântec născut din bucuria libertăţii. Precum muzica bună, Albastru ca jazzul e mai mult decât sinceră—e plină de înţeles. E o carte despre Isus, despre povestea Lui şi despre libertatea pe care El îşi doreşte nespus de mult să ţi-o ofere. “ —Paul Louis Metzger, Ph.D. Profesor asistent de teologie creştină şi de teologia culturii la Multnomah Biblical Seminary „Donald Miller se uită la credinţă aşa cum un mare muzician de jazz se uită la o melodie simplă. El vede o astfel de melodie ca pe un lucru de explorat, o galerie spre o comoară de nenumărate alte melodii, ritmuri şi armonii. Mulţumesc, Don, pentru curajul de a săpa şi explora. Şi mulţumesc pentru a fi împărtăşit cu noi descoperirile tale minunate. “ —Mark Atteberry Pastor şi autor al cărţii The Samson Syndrome „Mulţumesc lui Dumnezeu pentru jazz! Cu o improvizaţie de umor fals, candoare de suflet dezgolit şi comentarii provocatoare, Donald Miller scrie o carte de rară strălucire literară şi intelectuală. întocmai ca muzica, nu atât de mult citeşti Albastru ca jazzul, cât o simţi—o simţi şi te trezeşti schimbat de vocea ei obsedantă, melodică. “ —Julie Ann Barnhill Autoarea cărţii Scandalous Grace

Albastru ca jazzul Reflecţii postmoderne asupra spiritualităţii creştine

Donald Miller

Traducere din limba engleză de CORNEL ŢICĂRAT

|[

KERIGMA O radea, 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României M ILLER, DONALD Albastru ca jazzul / Donald Miller Traducere din engleză de Comei Ţicărat - Oradea: Kerigma, 2009 ISBN 978-973-8960-22-0 I. Ţicărat, Comei (trad.) 821.135.1-4 Originally published in the U.S. A. under the title: Blue Like Jazz Copyright © 2003 by Donald Miller Published by permission of Thomas Nelson Inc., Tennessee. ® KERIGMA, 2009, pentm prezenta versiune românească. Editura KERIGMA O.P. 2 - C.P. 16 410670 Oradea România Tel.: (0359) 800174 E-mail: [email protected] Web: www.kerigma.ro ISBN 978-973-8960-22-0

Lui David Gentiles

Cuprins

1. 2. 3. 4. 5. 6. 7. 8. 9. 10. 11. 12. 13. 14. 15. 16. 17. 18. 19. 20.

Nota autorului începuturi: Dumnezeu pe un drum noroios, venind spre mine 13 Probleme: Ce-am învăţat de la televizor 23 Magie: Problema lui Romeo 35 Schimbări: Să găseşti un (o) Penny 47 Credinţă: Sex de pinguini 61 Răscumpărare: Morcovi(ţe) sexy 69 Har: împărăţia cerşetorului 89 dumnezei: Micii noştri prieteni invizibili 99 Schimbare: Noi începuturi într-o credinţă străveche 107 Convingere: A fi sau a nu fi cool 115 Mărturisire: Ieşirea din anonimat 125 Biserică: Ce fee ca să nu mă mânii 139 Idilă: Fetele sunt uşor de impresionat 149 Singur: Cincizeci şi trei de ani în spaţiul cosmic 161 Comunitate: Despre cum e să trăieşti cu ciudaţi 185 Bani: Gânduri despre plăti tul chiriei 197 închinare: Uimire mistică 209 Dragoste: Cum să-i iubeşti cu-adevărat pe ceilalţi 215 Dragoste: Cum să te iubeşti cu-adevărat pe tine însuţi 229 Isus: Chipul Său 239 Mulţumiri 247 Despre autor 249

N o ta autorului

NU MI-A PLĂCUT NICIODATĂ. JAZZUL, PENTRU CĂ JAZZUL NU ARE NICIO

finalitate. într-o seară însă' mă aflam în faţa teatrului Bagdad din Portland, şi acolo un bărbat cânta la saxofon. Am stat în locul acela un sfert de oră, şi în tot acel timp bărbatul a cântat fără să-şi deschidă ochii. Din momentul acela mi-a plăcut jazzul. Uneori, pentru a ajunge să-ţi placă un lucru, trebuie să priveşti pe altcineva făcându-1. E ca şi cum persoana pe care o priveşti ţi-ar arăta cum trebuie să faci tu însuţi ceea ce face ea. Nu-mi plăcea Dumnezeu, pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta însă era înainte să se întâmple tot ce urmează.

Jazzul a fo st inventat în America de prima generaţie de culoare de după abolirea sclaviei. Muzica aceasta e o form ă de exprimare liberă. Ea vine din suflet şi este sinceră.

în cep u tu ri Dumnezeu pe un drum noroios, venind spre mine

P r iv e a m o d ată l a t e l e v iz o r u n in d ia n c a r e s p u n e a c ă D u m n e z e u

se află în vânt şi în apă, şi îmi spuneam ce minunat era, pentru că asta însemna că poţi înota în El sau îl poţi simţi în briza care îţi mângâie faţa. Mă aflu încă la începutul istoriei vieţii mele, dar am credinţa că voi ajunge în veşnicie şi că acolo, în rai, voi reflecta la aceste zile de început când mi se părea că Dumnezeu era pe un drum noroios, venind spre mine. Cu ani în urmă, El nu era decât un punct mişcător, abia zărit la orizont; acum este suficient de aproape încât să-L pot auzi cum cântă. în curând îi voi vedea chipul de-aproape. Tatăl meu şi-a părăsit familia pe când eu eram copil, aşa că atunci când mi s-a vorbit prima dată despre Dumnezeu ca Tată, mi L-am imaginat ca fiind un beţivan şi un soios care dorea să se mute în casa noastră pentru a împărţi patul cu mama. Amintirea a ceea ce-mi imagi­ nam atunci mă îngrozeşte şi azi. Eram o familie săracă, dar frecven­ tam o biserică de bogătani, aşa că mi-L imaginam pe Dumnezeu ca pe un om care avea mulţi bani şi conducea o maşină mare şi scumpă. La biserică ne spuneau că noi eram copiii lui Dumnezeu, dar eu ştiam că familia lui Dumnezeu era mai înstărită decât a mea, că fiica Lui era majoretă şi băiatul Lui juca fotbal. M-am născut o vezică mică, aşa că am făcut în pat până la vârsta de zece ani şi, mai târziu, aveam să mă ruşinez de frumoasa visurilor mele care era bună cu mine mai mult din politeţe, ceea ce probabil învăţase de la tatăl ei, care era preşedintele 13

ALBASTRU C A JAZZUL

unei bănci. Aşa se face că, încă de la început, prăpastia care mă se­ para de Dumnezeu era adâncă precum bogăţia şi largă precum moda. în Houston, unde am crescut, singura schimbare a vremii se petre­ cea târziu în octombrie, când venea frigul din Canada. Meteorologii din Dallas telefonau meteorologilor din Houston, ca aceştia să-i înştiinţeze pe oamenii să-şi strângă recoltele şi să-şi cheme câinii de pe străzi. Frigul venea în jos pe autostrada care face legătura între state, înalt şi albastru, reflectându-se în vitrinele clădirilor mari, pentru ca apoi să se abată asupra Golfului Mexic, ca pentru a dovedi că cerul era stăpân peste ape. în Houston, în octombrie, toţi oamenii păşesc pe străzi cu o anumită energie, ca şi cum mâine fiecare ar urma să fie ales în funcţia de preşedinte al Statelor Unite sau ca şi cum mâine s-ar căsători. Iarna îmi era mai uşor să cred în Dumnezeu, şi cred că asta avea dea face cu schimbarea vremii, cu noua culoare a frunzelor care încă mai rezistau nedesprinse din ramurile copacilor, cu fumul care se înălţa din şemineele caselor mari ale cartierului bogat prin care mă plimbam cu bicicleta. îmi venea să cred că, dacă Dumnezeu locuia în una din acele case arătoase, mă va invita înăuntru, mă va servi cu o ciocolată caldă şi va sta de vorbă cu mine în vreme ce copiii Lui s-ar fi jucat Nintendo, din când în când aruncând câte-o privire severă peste umerii lor. Pedalam prin cartierul acela bogat până îmi îngheţa nasul, după care mă întorceam acasă şi mă închideam în camera mea, puneam un disc cu Al Green şi deschideam larg fereastra să simt frigul de-afară. Mă întideam apoi în pat şi stăteam aşa ore în şir, imaginându-mi că locuiam într-o casă mare şi că eram vizitat de prieteni importanţi care aveau biciclete noi şi ai căror taţi etalau tunsori scumpe şi erau intervievaţi la ştiri. Cu tatăl meu am fost împreună numai de trei ori, toate cele trei vizite' având loc în copilăria mea şi toate întâmplându-se să fie pe vreme rece. Tata era antrenor de baschet şi nu ştiu de ce a părăsit-o pe mama. Nu­ mi amintesc decât că era înalt şi chipeş şi că mirosea a bere; gulerul lui mirosea a bere, mâinile lui miroseau a bere, şi faţa lui aspră, nebărbie­ rită mirosea a bere. Şi azi parcă mai simt mirosul acela. Tata era un bărbat solid, bine făcut şi puternic ca un râu care iese din matcă. în cea de-a doua vizită pe care i-am făcut-o, l-am văzut 14

ÎNCEPUTURI

aruncând la coş dintr-un capăt al sălii de sport la celălalt cu atâta pu­ tere încât panoul pe care era fixat coşul s-a zgâlţâit, după care mingea a intrat în coş. Nu era acţiune pe care tata să o facă şi eu să nu o admir, îl priveam cum se bărbierea, cum se spăla pe dinţi, cum îşi trăgea cio­ rapii şi cum se încălţa, toate astea făcându-le mai mult în forţă şi mai puţin cu eleganţă. Stăteam în uşa dormitorului lui, sperând că el nu va observa că-i studiam fiecare mişcare. Priveam dinadins cum îşi deschi­ dea o bere, flaconul mic dispărând cu totul în palma lui mare, spuma revărsându-se pe flacon, buzele lui roşii sorbind zgomotos ce dădea pe deasupra şi cu limba ştergând berea care îi ajungea pe mustaţă. Ce mai, era o plăcere în sine să-l vezi cum bea bere. Când sora mea şi cu mine îl vizitam pe tata, mâneam negreşit gră­ tar, ceea ce nu se întâmpla când eram cu mama. Tata zdrobea pişcot Ritz şi îl presăra peste came, adăuga sare şi sosuri, şi eu mă gândeam că, probabil, tata era vreun fel de bucătar-şef, o persoană care ar fi tre­ buit să scrie cărţi despre preparatul cărnii. După ce terminam de mân­ cat, tata ne lua pe sora mea şi pe mine la magazin, de unde ne cumpăra jucării, şi ce ne mai doream noi jucării! Treceam printre rafturile încărcate de jucării strălucitoare, camioane şi păpuşi Bărbie şi pistoale şi jocuri. în timp ce aşteptam la rând pentru a plăti, mă ţineam strâns de mânerul neted şi strălucitor al coşului de cumpărături, liniştit şi fără să scot o vorbă. Pe drumul de întoarcere acasă, stăteam pe rând în poală la tata care ne lăsa să conducem, şi oricine nu ţinea de volan pu­ tea manevra schimbătorul de viteze, şi oricine ţinea de volan putea bea din flaconul de bere al tatei. Nimeni nu a admirat pe cineva mai mult decât l-am admirat eu pe tata. Am ajuns să cunosc, în urma celor trei vizite pe care i le-am făcut, acel sentiment amestecat de dragoste şi teamă pe care numai un băiat îl poate avea relativ la tatăl său. Treceau ani între un telefon pe care îl dădea mamei şi următorul. Mama răspundea la telefon şi, după felul în care stătea tăcută în bucătărie, eu ştiam că era el. După câteva zile tata venea în vizită, de fiecare dată arătând altfel, din cauza vârstei—riduri în plus, mai încărunţit, o piele mai groasă în jurul ochilor—şi în câteva zile plecam 15

ALBASTRU C A JAZZUL

spre apartamentul lui să ne petrecem sfârşitul de săptămână împreună. Cam pe când am intrat în clasa a cincea, a dispărut complet din viaţa mea. o

o

o

Azi mă întreb la ce bun se mai referă Dumnezeu la Sine însuşi ca fiind „Tatăl". Mie, lucrul acesta, având în vedere reprezentarea pământească a rolului de tată, mi se pare o eroare de marketing. De ce ţine Dumne­ zeu să se numească pe Sine Tată, când atât de mulţi taţi îşi abandonează copiii? Copil fiind, pentru mine cuvintele Dumnezeu Tatăl erau învăluite în ceaţă. înţelegeam ce trebuia să facă un tată aşa cum înţelegeam care era sarcina unui pastor. Toate cuvintele care se refereau la Dumnezeu şi îl descriau mi se părea că veneau din vremuri străvechi, de dinain­ tea jocurilor video, a roboţilot Palm Pilot şi a Intemetului. Dacă m-ai fi întrebat, cred că ţi-aş fi răspuns că da, Dumnezeu există, însă nu L-aş fi putut defini pornind de la experienţa personală. Probabil asta se datora faptului că la şcoala duminicală învăţătorii îşi dădeau toată silinţa pentru a ne ajuta să memorăm versete care conţineau porunci din Biblie, însă făceau prea puţin pentru a ne învăţa cine este Dumnezeu şi cum să ne relaţionăm la El, sau faptului că ei ne învăţau ce şi cum tre­ buia, dar noi nu ascultam. Cu toate astea, mă serveam bine de Dumne­ zeul meu impersonal, nesimţind nevoia unei relaţii vii cu un Dumnezeu viu. N-aveam nevoie de nici un dumnezeu care să coboare din cer şi sămi şteargă nasul, aşa că problema era ca inexistentă. Dacă Dumnezeu se afla pe un drum noroios venind spre mine, El era de partea cealaltă a dealului şi, oricum, nu începusem să-L caut. o

o

o

Am început să păcătuiesc pe la zece ani. Cam atunci cred că a fost, sau poate mai devreme, dar de obicei asta e vârsta, zece ani, la care încep băieţii să păcătuiască. Fetele încep să păcătuiască pe la douăzeci şi trei 16

ÎNCEPUTURI

de ani, însă ele o fac mai delicat, asta prin însăşi natura lor, de aceea nici n-au nevoie de un arsenal material prea bogat. La început am păcătuit numai câte puţin—minciuni mici, subterfu­ gii în faţa profesorilor când trebuia să le arăt tema de casă şi altele asemenea. Am deprins bine arta asta, niciodată nu-1 priveam pe profe­ sor în ochi, întotdeauna vorbeam repede, din diafragmă, niciodată nu făceam rabat când era vorba de spus o minciună. „Unde ţi-e tema de casă?“ „Am pierdut-o. “ „Ai pierdut-o şi ieri. Ai pierdut-o şi săptămâna trecută." „Nu ştiu ce-am de pierd aşa lucrurile. Trebuie să învăţ să fiu mai ordonat." (întotdeauna creează impresia de autocritică severă.) „Ce să mă fac cu tine, Donald?" „Vă sunt recunoscător că aveţi răbdare cu mine. “ (întotdeauna arată-te recunoscător.) „Ar trebui s-o sun pe mama ta." „Mama e surdă. A avut un accident cu barca. Ştiţi, piranha..." (în­ totdeauna dramatizează. Şi gesticulează.) Foloseam şi o mulţime de înjurături. Şi nu înjurături cuminţi—gen la naiba şi pe dracu—ci din acelea robuste, ca acelea pe care le auzi în filmele interzise minorilor şi pe care băieţii nu le adresează decât altor băieţi. Când ai doisprezece ani, înjurăturile sunt extaz pur, zum­ zăind prin gură aşa cum bâzâie o baterie pe care pui limba. împreună cu cel mai bun prieten de-al meu pe-atunci, Roy, ne întorceam pe jos de la şcoală şi ne opream pe terenul de joacă de lângă biserica metodistă pentru a-i înjura pe Travis Massie şi pe voluminoasa lui soră Patty. Travis râdea întotdeauna de Roy pentru că numele de familie al lui Roy era Niswanger. Doi ani mi-au trebuit ca să înţeleg ce era atât de amu­ zant în numele de Niswanger. Spre sfârşitul anului, cuvintele s-au transformat în pumni, şi la trei­ sprezece ani am l-am încasat pe primul. Drept în faţă. A fost Tim Mitchell, un băiat blond, pirpiriu, care mergea la aceeaşi biserică la care mergeam şi eu şi, tot timpul cât ne-am învârtit unul în jurul celui­ lalt, el spunea că-mi va umfla buza iar eu îi aruncam înjurături în 17

ALBASTRU C A JAZZUL

propoziţii neterminate; înjurături care să-l sperie. M-a lovit drept în faţă şi m-am prăbuşit la pământ sub un cer strălucitor şi albastru ca jazzul, şi copiii râdeau, şi Pătty Massie arăta cu degetul, şi Roy se simţea jenat. După asta au început toţi să ţipe, şi Tim a bătut în retragere când Roy i-a spus că-i va umfla buza. Travis cânta întruna: „nice-wanger, nice-wanger, nice-wanger“ [aici cititorul român poate încerca propria lui traducere, ştiind că în limba engleză „nice“ înseamnă „frumos, plă­ cut", iar „wanger" este un termen argotic şi înseamnă „penis" - n.t.]. înainte însă cu mult să se întâmple asta, când eram la grădiniţă, am fost chemat la biroul directorului pentru că privisem cam insistent la fusta unei fete, când fetele dormeau, lucru pe care probabil l-am făcut, dar nu cu o intenţie anume. Foarte probabil că fusta cu pricina era aşe­ zată într-un fel care nu se putea să nu-mi atragă privirea, pentru că îmi amintesc foarte bine ce vârstă aveam şi chiar nu mă interesa câtuşi de puţin o haină a unei fete. Am primit o lecţie de-o jumătate de oră des­ pre cât de important e să fii gentleman de la Domnul Golden, care nu era decât cu puţin mai înalt decât biroul lui şi avea un deget care semă­ na cu coada unui câine şi o cravată cu un nod mare cât o tumoare, şi care mi-ar fi putut la fel de bine vorbi despre fizică sau politică, pentru că nu mă interesa nimic din ceea ce nu credeam că e cazul să mă intereseze. Totul însă s-a schimbat în vara anului în care am făcut doisprezece ani. Peste drum de casa Iui Roy se întindea un câmp mare, gol, întretă­ iat de şine de cale ferată, şi acolo a fost locul în care m-am identificat prima dată cu Adam despre care se vorbeşte în Biblie, pentru că acolo am văzut pentru prima oară o femeie goală. Ne jucam cu bicicletele, când Roy a dat peste o revistă cu coperţi viu colorate, cu tot felul de reclame pe ele. Roy s-a apropiat de revistă cu o nuia, iar eu am stat în spatele lui în vreme ce el, de la distanţa nuielei, dădea paginile una după alta. Găsisem o poartă, se părea, spre o lume magică şi minunată, în care fiinţele existau în cea mai pură formă a frumuseţii. Spun că găsisem o poartă, însă era ceva mai mult: eram conduşi printr-o poartă, pentru că am simţit în piept, după bătăile inimii, că trăiam o aventură. Mă simţeam cam cum se simte un spărgător când dă buzna într-o bancă şi scoate pistolul. 18

ÎNCEPUTURI

în cele din urmă Roy a început să răsfoiască revista cu mâna, devorându-i încet fiecare pagină, dându-mi-o apoi mie, nu înainte însă de a ne afunda amândoi în pădure, departe de locul în care ne dădeam pe biciclete. Nu vorbeam, doar întorceam paginile, admirând formele miraculoase, de o frumuseţe neîntrecută de a niciunui munte şi de a niciunui râu. Mă simţeam ca şi cum îmi era dezvăluit un secret, un secret pe care lumea întreagă îl ştiuse dintotdeauna, dar pe care până atunci îl ascunsese de mine. Mai multe ore au trecut în felul ăsta, până când soarele a apus, şi atunci am ascuns comoara noastră sub trunchiuri şi ramuri de copaci, fiecare legându-se cu jurământ în faţa celuilalt că nu va spune nimănui despre descoperirea făcută. în noaptea aceea, în pat, prin minte mi s-au perindat, ca într-un film, imaginile din revistă, şi am simţit în măruntaie o energie asemă­ nătoare celei a unui râu învolburat, luându-mi cu asalt, în valuri mareice, materia cenuşie, aducându-mă într-un fel de extaz din care nu voiam să mai ies niciodată. Această nouă informaţie părea să fi redat ierbii verdele ei, cerului albastrul lui, şi acum, înainte să fi găsit o motivaţie pentru care să trăiesc, primisem una: femeile goale.

o

o

o

Toate astea au dus la apariţia primelor mele sentimente de vinovăţie, lucru pe care nici acum nu mi-1 pot explica. Era ca şi cum extratereştri îmi trimiteau mesaje de pe o altă planetă, spunându-mi ce era bine şi ce era rău în univers. Şi nu doar păcatul sexual îmi producea sentimente de vinovăţie, ci şi faptul că minţeam sau nutream gânduri rele sau că, împreună cu Roy, aruncam cu pietre în maşinile oamenilor. Viaţa mea devenise ceva ce trebuia ascuns; aveam secrete. Gândurile mele nu le cunoştea nimeni, minciunile pe care le spuneam erau bariere cu care îmi protejam gândurile, limba mea ascuţită era o armă cu care îmi pro­ tejam şinele urât. De multe ori mă încuiam în camera mea, izolândumă de sora şi de mama mea, nu neapărat ca să fac vreun păcat, ci pur şi simplu pentru că devenisem o fiinţă straniu de secretoasă. în perioa­ da aceea am început să mă gândesc pentru prima dată la religie. 19

ALBASTRU C A JAZZUL

Lucrurile pe care le aflasem la şcoala duminicală, ideea de păcat şi faptul că nu trebuie să păcătuim, au început să mă frământe. Simţeam ceva asemenea unei nevoi de a mă mântui singur, cam ceea ce simte un copil când decide, în cele din urmă, să-şi facă curat în cameră. Gândi­ rea mea carnală făcuse un haos în capul meu şi mă simţeam ca şi cum aş fi stat în foţa intrării în mintea mea, întrebându-mă de unde să încep, cum să-mi organizez gândurile astfel încât acestea să nu mai fie atât de scăpate de sub control precum erau. Acela a fost momentul în care mi-am spus că s-ar putea ca religia să fie în stare să liniştească lucrurile, să mă aducă înapoi la starea nor­ mală, aşa încât să pot să mă distrez fără să mă simt vinovat sau ceva de genu’. Nu mai voiam, pur şi simplu, să mă mai încerce nenorocitul de sentiment de vină. în cazul meu însă, exista un zid mental între religie şi Dumnezeu. Oricât aş fi zăbovit asupra religiei, n-aş fi fost în stare, la nici un nivel emoţional, să înţeleg că Dumnezeu era o persoană, o Fiinţă reală, cu gânduri şi sentimente şi celelalte de genu’. Pentru mine, Dumnezeu era mai degrabă o idee. Ceva asemenea unui aparat de jocuri mecanice, un set de imagini care se derulează una după alta cu repeziciune şi care oferă răsplată după comportament sau, poate, şansă. Dumnezeu-aparat-de-jocuri-mecanice mă elibera de sentimentul su­ părător de vinovăţie şi-mi dădea speranţa că viaţa mea se va organiza spre atingerea unui scop. Eram prea prost să văd sau să caut vreo va­ loare în aparatul de jocuri mecanice. Mă rugam pur şi simplu pentru iertare, crezând că va ieşi combinaţia, lampa de pe aparat se va aprinde şi din acesta se vor revărsa o grămadă de monezi strălucitoare, ca semn că rugăciunea îmi fusese ascultată. Ceea ce făceam aducea mai degra­ bă a superstiţie decât spiritualitate. Dar funcţiona. Dacă ceva bun mi se întâmpla, puneam asta pe seama lui Dumnezeu, dacă nu mi se în­ tâmpla ceva bun, mergeam înapoi la aparatul de jocuri mecanice, îngenunchiam în rugăciune, după care mai trăgeam cu năgejde de câteva ori de manetă. îmi plăcea Dumnezeul ăsta foarte mult pentru că deabia dacă trebuia să vorbeşti cu el şi el niciodată nu-ţi răspundea. Dar distracţia nu putea dura la nesfârşit. 20

ÎNCEPUTURI

Dumnezeul-meu-aparat-de-jocuri-mecanice s-a defectat într-un ajun de Crăciun, când aveam treisprezece ani. încă mă mai gândesc la seara aceea ca la seara în care „s-a ridicat ceaţa" şi evenimentul a rămas unul dintre puţinele pe care le cataloghez fără ezitare drept interacţiuni cu Dumnezeu. Cu toate că sunt pe jumătate sigur că interacţiunile de acest fel sunt rutină, nu mi se par a fi metafizice în măsura în care a fost metafizic ceea ce s-a întâmplat în seara aceea. A fost ceva foarte sim­ plu, dar a fost una din acele revelaţii profunde pe care numai Dumnezeu le poate produce. Ceea ce s-a întâmplat a fost să conştientizez că nu eram singur în mediul în care trăiam. Nu vorbesc aici despre spirite, îngeri sau altceva de genu’; vorbesc despre alţi oameni. Oricât de stu­ pid poate părea, am realizat, târziu în acea noapte, că oamenii din jurul meu aveau sentimente şi temeri şi că interacţiunea mea cu ei chiar însemna ceva, că îi puteam face fericiţi sau îi puteam întrista prin felul în care mă relaţionam la ei. Brusc m-am simţit responsabil. Responsabil să-i fac fericiţi, nu să-i întristez. Cum am spus, sună simplu, dar când îţi dai pentru prima dată seama de asta, e ca o deşteptare bruscă. Am fost şocat. Iată cum a căzut bomba: în anul acela, drept cadou de Crăciun pen­ tru mama, am cumpărat ceva ieftin—o carte, de al cărei conţinut mama nu avea să fie niciodată interesată. Aveam o sumă de bani cu care să cumpăr cadouri, şi cea mai mare parte din bani i-am cheltuit să-mi cumpăr scule de pescuit, pentru că împreună cu Roy începusem să pescuim în pârâul din spatele supermarketului din zonă. Familia mea lărgită deschidea cadourile de Crăciun în seara de Ajun, în vreme ce noi, fraţii, surorile şi părinţii mei, le deschideam a doua zi dimineaţa. Aşa se face că, în seara aceea, în camera mea se aflau o mulţime de cadouri minunate—jucării, jocuri, dulciuri şi haine—şi, cum stăteam în pat, la lumina lunii, le-am numărat şi le-am împărţit pe categorii, jucăriile cu baterii fiind cele mai importante, în vreme ce hainele nu prezentau nici cel mai mic interes. Am avut un somn foarte agitat, m-am trezit de mai multe ori şi iar am adormit, şi în starea aceea am realizat că darul pe care-1 cumpăra­ sem mamei mele îl cumpărasem cu puţinul mărunţiş care-mi mai 21

ALBASTRU C A JAZZUL

rămăsese după ce mi-am cumpărat ceea ce-mi dădea mie satisfacţie. Mi-am dat seama că pusesem bucuria mamei mele după satisfacerea doriţelor mele materiale. Vina pe care o simţeam acum era diferită de tot ce simţisem până în acel moment. Era o vină grea şi, spre deosebire de alte dăţi, nu puteam face nimic pentru a scăpa de ea. Era un sentiment chinuitor, acea senzaţie pe care o ai când ţi se pare că te-ai dedublat, unul din cele două euri ale tale făcând lucruri pe care celălalt nu le poate expli­ ca, lucruri rele, groaznice. Sentimentul de vinovăţie era atât de greu, încât am coborât din pat, am îngenunchiat şi am cerut, nu unui Dumnezeu-aparat-de-jocurimecanice, ci unui Dumnezeu viu, sensibil, să pună capăt durerii. Mam furişat afară din camera mea, pe hol, până în faţa uşii care dădea spre camera mamei, şi acolo m-am plecat pe coate, cu faţa în jos, şi am stat aşa cam o oră, aţipind în răstimpuri, până când în cele din urmă povara mi-a fost ridicată şi am putut să mă întorc în camera mea. Dimineaţa am desfăcut cadourile, şi eu am fost mulţumit cu ce am primit, dar când mama a desfăcut cadoul ei şi a luat în mână cartea sărăcăcioasă, am rugat-o să mă ierte, spunându-i cât de mult îmi dorisem să-i pot oferi ceva de o valoare mai mare. Ea, bineînţeles, s-a prefăcut că se bucură de cadou, spunându-mi cât de mult îşi dorise să citească despre subiectul pe care îl dezbătea cartea. Toată ziua m-am simţit îngrozitor, şi la fel şi seara, când familia sa adunat să ia cina în jurul unei mese atât de plină de bucate încât ar fi fost de-ajuns pentru petrecerea unei împărăţii întregi. Eu, mic, stă­ team pe scaunul meu, abia dacă vedeam la nivelul farfuriei cu cartofi piure, pieptănat cu grijă de zece femei care vorbeau întruna, toate fericite că sărbătoarea se apropia de sfârşit. Şi în vreme ce ele mâncau şi discutau despre cum mai trecuse încă un Crăciun, mie-mi era ruşine şi mă întrebam în sufletul meu dacă ele ştiau că luau masa alături de Hitler.

22

P roblem e Ce-am învăţat de la televizor

U n ii o a m e n i t r e c p r in v ia ţ ă ca valiza p r in g a r ă ; a l ţ ii s u n t t â r ă ţ i

prin viaţă şi ajung plini de vânătăi. Uneori mă întreb dacă noi trecem prin timp sau dacă timpul trece prin noi. Bunul meu prieten Mitch spune că lumina, spre deosebire de orice altceva din univers, nu este afectată de timp. Lumina, zice el, există în afara timpului. Şi mai spune el că lumina are ceva de-a face cu cât de repede se mişcă ea, şi că este eternă, dar că încă pentru fizicieni e un mister. Spun asta numai pentru că timpul a continuat să curgă prin mine. Când eram mai tânăr, credeam că voi avea tot timpul din lume ca sămi explic şi să înţeleg lucrurile. Ca atunci când m-am simţit ca şi cum aş fi fost Hitler. Dar n-a fost aşa. N-am avut timp să-mi explic lucru­ rile. Cred că cea mai mare şmecherie a diavolului nu e să ne facă să comitem vreun păcat, ci să ne facă să ne irosim timpul. De asta încear­ că diavolul din răsputeri să-i facă pe creştini să fie religioşi. Pentru că dacă reuşeşte să-l atragă pe un om într-un obicei, îl va împiedica în felul ăsta să se dedice lui Dumnezeu. Şi eu am ajuns să am obiceiuri. Am crescut în biserică, aşa că m-am obişnuit să aud despre Dumnezeu. El era ca unchiul Harry sau ca mătuşa Sally, doar că noi nu aveam fotografii cu El. Şi Dumnezeu nu ne aducea niciodată cadouri. Aveam o casă ca vai de ea, o maşină la fel şi eu aveam coşuri. Privind acum în urmă, cred 23

ALBASTRU C A JAZZUL

că Dumnezeu ne dădea totuşi ceva: apusuri de soare şi păduri şi flori, dar ce să facă un copil cu astea? Singurul lucru pe care l-am auzit de la Dumnezeu este ceea ce mi-a spus în acel ajun de Crăciun, despre care v-am povestit, când Dumnezeu m-a făcut să mă simt îngrozitor de vino­ vat, şi nu mi-a plăcut de loc. Nu pot spune că-L cunoşteam pe Dumne­ zeu, şi totuşi El m-a făcut să mă simt vinovat. Mi-am spus atunci că Dumnezeu ar fi putut să facă măcar atât, să coboare din cerul Lui, să se prezinte şi să-mi explice personal de ce avusesem acel sentiment de vinovăţie. Când nu iubeşti o anumită persoană, nu prea-ţi vine să faci ce-ţi spune acea persoană să faci sau să simţi cum îţi spune ea să simţi. Când însă iubeşti o persoană, te bucuri de bucuria ei şi nu-ţi este greu să faci ceea ce-ţi cere. Eu nu-L iubeam pe Dumnezeu pentru că nu-L cunoşteam pe Dumnezeu. Ştiam totuşi, o simţeam, că ceva nu era în regulă cu mine, şi mai ştiam că nu eram singurul în această situaţie. Ştiam că era problema oricărui om. Era ca o bacterie, ca şi cancerul. Şi nu era la nivelul pie­ lii; era în suflet. îşi arăta chipul în singurătate, poftă, mânie, gelozie şi depresie. Consecinţele ei le puteai vedea oriunde mergeai: la maga­ zin, acasă, la biserică—oameni distruşi; era hidoasă şi se întindea ca o plagă. O mulţime de cântăreţi cântau despre ea la radio, şi meseria de poliţist apăruse din cauza ei. Era ca şi cum am fi fost frânţi, mă gân­ deam, ca şi cum lucrurile n-ar fi trebuit să fie cum erau. Era ca şi cum am fi fost zdrobiţi, nu mai puteam iubi, nu mai puteam face vreun lucru bun fără ca în cele din urmă să o dăm în bară. Eram ca motoarele pe benzină care sunt alimentate cu motorină. Nu eram decât un copil, şi de-aceea nu puteam exprima în cuvinte toate gândurile astea, dar orice copil simte la fel. (Mă refer aici la faptul că viaţa e cum nu ar trebui să fie.) Un copil poate crede că sub patul lui sunt monştri, sau, când părinţii lui se ceartă, să se refugieze în camera lui. De la o vârstă foarte fragedă, înţelegem că în lume este pace şi tulburare, bine şi rău, dacă vreţi, siguranţă şi spaimă. Mie mi se părea că era prea multă spaimă, şi nu ştiam de ce. Mi s-a adus aminte de toate astea recent. 24

PROBLEME

O

O

O

A început în timp ce priveam la televizor. Eu locuiesc împreună cu alţi patru băieţi, băieţi destul de faini, într-o casă destul de faină din Laurelhurst. Camera mea e la mansardă, e destul de greu de ajuns la ea, ferită de privirile vizitatorilor. Pereţii sunt din cedru, şi de aceea ai impresia că te afli într-o cabană. în faţa ferestrei mele se înalţă un mesteacăn atât de înalt şi de robust încât adesea mă simt ca şi cum aş fi în ramurile lui. în serile când plouă, mesteacănul sună asemenea unui auditoriu care, în picioare, aplaudă la scenă deschisă. Uneori când copacul bate din palme, stau în picioare în faţa ferestrei şi spun mulţumesc, mulţumesc, ca şi cum aş fi Napoleon. în pereţii de lemn ai camerei mele se deshid cateva uşi care dau spre pod. în una din aceste uşi am instalat un televizor şi seara stau întins în pat şi mă uit la televizor. Când eşti un scriitor şi un orator la diverse întruniri, se presupune că nu te uiţi la televizor. Este ceva superficial. Mă simt vinovat, pentru că mult timp nu m-am uitat la televizor şi, pentru a impresiona, obişnuiam să menţionez asta în conversaţii. Cre­ deam că faptul că nu mă uitam la televizor îmi dădea demnitate. în urmă cu câţiva ani însă am vizitat o biserică din suburbii şi am auzit un predicator care tuna şi fulgera împotriva televizorului care, zicea el, îţi strică mintea. Mai zicea predicatorul că atunci când privim la tele­ vizor, mintea noastră nu lucrează mai repede decât când dormim. Mi s-a părut că ce spunea suna minunat, aşa că în aceeaşi după-amiază miam şi cumpărat un televizor. Aşa că recent priveam Nightline [emisiune de ştiri difuzată la ore târzii în SUA - n.t.] cu Ted Koppel. Ted Koppel nu e la fel de bun ca Ray Swarez [jurnalist de televiziune - n.t.], dar se străduieşte, şi asta contează. Spunea că a fost în Congo, în Africa, şi că a fost teribil. Emisiunea lui era OK, dar nu acelaşi lucru se poate spune şi despre Congo. Mai mult de 2,5 milioane de oameni au fost omorâţi acolo în ultimii trei ani. Fiecare trib din cele opt câte sunt în ţară se află în război cu celelalte şapte. Genocid. în vreme ce imaginile se succedau pe ecran, eu stăm întins în pat, simţindu-mă foarte american şi în sigu­ 25

ALBASTRU C A JAZZUL

ranţă, ca şi când Congo era ceva dintr-o carte sau dintr-un film. Mi-a fost aproape imposibil să concep că un asemenea loc există în aceeaşi lume în care există şi Portlandul. A doua zi m-am întâlnit cu Tony Foetu’ la Horse Brass şi i-am povestit despre ce văzusem la Nightline. „Am auzit despre ce se întâmplă acolo", a zis Tony, „da’ nu ştiam că-i atât de rău“. îi spun lui Tony „Foetu’“ pentru că poartă întotdeauna cămăşi europene largi, din acelea care se încheie la piept cu şnur. Are capul ras şi poartă înfăşurat în jurul gâtului un şal. în realitate nu e poet. „E groaznic", i-am spus. „Două milioane jumate de oameni, morţi, într-un sat au luat interviu la vreo cincizeci de femei. Toate spuneau că au fost violate, majoritatea dintre ele de mai multe ori. “ Tony a clătinat din cap. „E greu până şi să-ţi imaginezi cum de se pot întâmpla astfel de lucruri. “ „Aşa e. Nu pot pricepe asemenea lucruri. Mă tot întreb cum pot să facă nişte oameni astfel de lucruri. “ „D on,vtu crezi că ai putea face aşa ceva?", m-a întrebat Tony, privindu-mă cu seriozitate. Nu-mi venea să cred că mă întreba aşa ceva. „Ce-ai zis? Mai zi o dată. “ „Ai putea ucide, viola sau face orice alt lucru care se petrece în acele locuri?" „Nu." „Deci zici că n-ai putea face nici unul din acele lucruri?" m-a între­ bat el din nou. M-a fixat cu privirea, aşteptând să-i răspund. „Nu, n-aş putea" i-am spus. „Da’ unde vrei s-ajungi?" „Vreau doar să înţeleg cu ce se deosebesc cei de-acolo care fac ast­ fel de fapte de tine şi de mine. Ei sunt oameni, noi suntem oameni. De ce suntem noi mai buni decât ei? Ştii?" Tony m-a prins. Dacă aş fi răspuns da la întrebarea lui, că adică puteam comite acele atrocităţi, aş fi intrat în categoria oamenilor răi, dar răspunzând nu, reieşea că mă credeam mai bun decât unii din băr­ baţii din Congo. Şi atunci aveam de dat nişte explicaţii. „Tony, tu chiar crezi că noi am putea comite asemenea grozăvii?" După câteva momente de aşteptare, Tony mi-a răspuns: „Da, asta cred, Don. Pentru că nu ştiu cum altfel să răspund la întrebarea ce ţiam pus-o." 26

PROBLEME

„Ceea ce spui tu, de fapt, este că noi toţi avem o natură păcătoasă, cum spun fundamentaliştii creştini." „Cam aşa ceva, Don. Pentru că, vezi tu, asta explică multe lucruri. “ „Tony“, am spus eu şovăitor, „eu întotdeauna am fost de acord cu ideea că natura noastră e păcătoasă. Nu cred însă că lucrurile stau exact aşa cum spun fundamentaliştii, pentru că cunosc foarte mulţi oa­ meni care fac lucruri bune, dar accept ideea că natura noastră e corup­ tă, că ceva în noi nu funcţionează cum trebuie. Cred că ne este mai uşor să focem lucruri rele decât lucruri bune. Şi există ceva în acest adevăr fundamental, un indiciu, chiar dacă slab, cu privire la sensul universului. “ „E ciudat cât de puţin ne gândim la asta, nu?“ , a spus Tony, clăti­ nând din cap. „Şi e ceva cât se poate de general, nu?“ Vorbeam despre natura coruptă a existenţei noastre. „Da“ , a răspuns Tony. „Am nişte prieteni, un cuplu căsătorit, care au un copil, de vreo patru sau cinci ani. într-o zi mi-au vorbit despre cum e să educi copii. Spuneau despre copilul lor, că au o problemă cu el, să le spună adevărul cu privire la lucruri de genu’ dacă a spart sau nu ceva, sau dacă şi-a strâns sau nu jucăriile, ştii tu, lucruri de-astea. Mai târziu am început să mă întreb de ce trebuie, la urma urmei, să ne educăm copiii. Şi, mă întreb acum, dacă aş avea vreodată doi copii, şi pe unul l-aş educa, învăţându-1 ce ce bine şi ce e rău, iar pe celălalt nu l-aş educa deloc, mă întreb care din ei ar fi un copil mai bun. “ „Cel pe care l-ai învăţa ce e bine şi ce e rău, bineînţeles", i-am spus. „Aşa e, dar asta ar trebui să ne spună nouă ceva despre condiţia umană. Pentru a fece binele, trebuie să fim învăţaţi să-l fecem. Nu e ceva care se întâmplă în mod natural. După mine, ăsta e un defect al condiţiei umane. “ „Ai dreptate", am spus, „şi întreb şi eu: de ce avem nevoie de poli­ ţişti?" „Fără poliţişti ar fi haos", a răspuns Tony, retoric. „Uită-te numa’ la ţările cu poliţie coruptă. E anarhie. “ „Anarhie", am repetat eu. 27

ALBASTRU C A JAZZUL

„Anarhie", a confirmat Tony, râzând scurt. „Ştii, uneori mă gândesc că dacă n-ar exista poliţişti m-aş simţi mai bine. Chiar cred că m-aş simţi mai bine. Cât am fost copil am fost învăţat ce e bine şi ce e rău. însă adevărul e că, atunci când în spatele meu e un poliţist, conduc complet diferit decât atunci când nu e. “ Şi ce discutam eu şi cu Tony e adevărat. Ne e greu să admitem că avem o natură păcătoasă pentru că trăim în acest sistem bazat pe con­ trol. Dacă suntem prinşi, vom fi pedepsiţi. Dar asta nu ne face oameni buni; nu ne face decât oameni supuşi. Gândiţi-vă numai la Congres şi la Senat şi chiar la preşedinte. Geniul sistemului american nu e liber­ tatea; geniul sistemului american e controlul. Nimeni nu deţine întrea­ ga putere. Fiecare supraveghează pe fiecare. E ca şi cum părinţii fonda­ tori ai acestui sistem au ştiut, intrinsec, că sufletul omului, nesuprave­ gheat, devine pervers. o

o

o

Mai devreme în după-amiaza aceea, după-amiaza în care am avut dis­ cuţia cu Tony, prietenul meu Andrew Protestatarul şi cu mine am mers în centrul oraşului să protestăm faţă de o vizită a preşedintelui. în opinia mea, Bush sprijinea orbeşte Banca Mondială şi, într-o anumită măsură, consideram administraţia prezidenţială responsabilă de ceea ce se petrecea în Argentina. Andrew şi cu mine am confecţionat mai mul­ te pancarte şi am sosit cu câteva ore mai devreme la locul în care urma să se arate preşedintele. Mii de oameni erau deja adunaţi, cei mai mulţi dintre ei protestând faţă de politica noastră în Irak. Andrew şi cu mine ne-am făcut fotografii cu noi doi în faţa poliţiştilor, a multor poliţişti, toţi în echipament de intervenţie în caz de turbulenţe, ca personajele din Războiul stelelor. Pe pancarta lui Andrew era scris „Stop teroismului american"— Andrew scrisese greşit terorismului. Am simţit că aveam putere, în ma­ rea aceea de oameni, dintre care cei mai mulţi purtau de asemenea pancarte şi strigau lozinci împotriva marilor corporaţii care fac sclavi moderni din locuitorii Lumii a treia; şi împotriva Partidului republican, 28

PROBLEME

care acordă acestor corporaţii atât de multă putere şi libertate. M-am simţit în acele momente departe de educaţia ce-o primisem, de con­ cepţiile înguste pe care le avusesem, de mine care fusesem învăţat că republicanii erau de partea cauzei lui Hristos. M-am simţit departe de cel ce fusesem cândva, de creştinul cuminte care era republican pentru că familia lui era republicană, nu pentru că eu mă rugasem şi-I ceru­ sem lui Dumnezeu să mă lumineze cu privire la problemele lumii în­ tregi, nu doar cu privire la cele ale Americii. Când în cele din urmă preşedintele şi-a făcut apariţia, tensiunea a început să escaladeze. Poliţiştii călare au intrat în noi, încercând să ne facă să dăm înapoi. Am început să strigăm la unison că un cal nu e o armă, dar lor nici că le păsa. Limuzina preşedintelui a virat cu aşa viteză că am crezut că se va răsturna; era urmată de un convoi de ma­ şini negre strălucitoare. Serviciile de pază l-au dus pe preşedinte spre o intrare din spate, iar noi ne-am înghesuit să privim printr-un gard de plasă de sârmă; l-am văzut cum a coborât din limuzină, a strâns mâna câtorva demnitari, după care a intrat în clădire înconjurat de o mulţime de agenţi ai serviciilor secrete. îmi ţineam pancarta foarte sus, în caz că ar fi privit în direcţia noastră. Preşedintele şi-a ţinut discursul în hotel, pe care l-a părăsit printr-o intrare laterală; agenţii l-au îndepărtat imediat din zonă, înainte ca noi să ne strângem mâna cu el şi să-i spunem pentru ce protestam. Ne-am încheiat protestul, şi m-am întrebat dacă realizasem ceva. M-am între­ bat dacă, prin astfel de acţiuni, puteam schimba lumea. Acum, ceva tot puteam schimba—o diminuare a consumului, alegerea unor reprezen­ tanţi responsabili în fruntea ţării şi altele de genu’, dar nu credeam că, prin eforturile noastre, puteam rezolva problemele şi conflictele mai adânci ale omenirii. Problema nu e un anume fel de legi sau un anume fel de politică; problema e aceeaşi care-a fost dintotdeauna. Eu sunt problema. Cred că orice persoană conştientă, atentă la modul în care se petrec lucrurile din realitatea înconjurătoare, are un moment în care încetează să mai dea vina pentru problemele lumii pe alţii, eventual aflaţi în funcţii de conducere, şi începe să se analizeze pe sine. Mie lucrul ăsta 29

ALBASTRU C A JAZZUL

îmi displace cel mai mult. Din spiritualitatea creştină acesta este prin­ cipiul care îmi vine cel mai greu să-l aplic. Problema nu este una exte­ rioară; problema e fiara nesăţioasă care sălăşluieşte în pieptul meu. Lucrul de care mi-am dat seama în ziua în care am protestat, ca şi în ziua în care am avut acea discuţie cu Tony Poetu’, a fost că nu avea nici un rost să protestez faţă de lipsa de responsabilitate a Americii în problema sărăciei globale când eu nu dădeam bani nici măcar la bise­ rica mea, care derulează un program de ajutorare a celor fără locuinţă din oraşul nostru. M-am simţit un ipocrit. Mult mai presante decât întrebările privind eficienţa acţiunilor mele sociale au fost întrebările legate de motivaţia mea. Doream dreptate socială pentru cei opresaţi, sau îmi doream doar să fiu cunoscut ca o persoană activă social? 95% din timpul meu îl petreceam gândindu-mă la mine. Nu trebuie să urmăresc ştirile de seară ca să văd că lumea e rea, nu trebuie decât să mă uit la mine. Şi aici nu mă autoacuz, doar ca să spun că am găsit un ţap ispăşitor; nu spun decât că adevărata schimbare, adevăratul sacrificiu de sine, schimbarea care să-I facă cin­ ste lui Dumnezeu trebuie să înceapă la nivel individual. Eu însumi eram problema împotriva căreia protestam. Ar fi trebuit să port o pan­ cartă pe care să scrie „EU SUNT PROBLEMA". în seara aceea, după ce am avut discuţia cu Tony, m-am suit pe mo­ tocicletă şi am urcat pe Muntele Tabor, un vulcan stins, aflat la răsărit de districtul Hawthorne. Aproape de vârf este un loc unde te poţi aşeza şi poţi privi oraşul noaptea, arzând parcă înăbuşit, precum tăciunii sub cenuşă, întinzându-se ca o puzderie de nestemate sub razele lunii. Am mers acolo pentru a încerca să-mi limpezesc mai mult această idee, anume că problema acestui univers este în mine. Nu puteam găsi nimic mai progresiv decât îmbrăţişarea acestei idei. o

o

o

Există un poezie de C. S. Lewis care este mai mult sau mai puţin o confesiune. Prima dată când am citit-o m-am identificat puternic cu sentimentele autorului, m-am simţit ca şi cum cineva m-ar fi chemat 30

PROBLEME

pe nume. Revin mereu la aceste versuri, ori de câte ori mă gândesc cu seriozitate la credinţa mea, la preceptele generale ale spiritualităţii creştine, precepte care spun că suntem viciaţi, cu toţii, de la politicia­ nul corupt până la învăţătorul pios de şcoală duminicală. în poezie C. S. Lewis se confruntă pe sine însuşi. Discută despre propria-i strică­ ciune cu un curaj care emoţionează: Totul nu-i decât goală retorică despre iubirea de sine. De când m-am născut un gând altruist n-am avut. Nu sunt decât un mercenar în veşnică de sine căutare; Voia-mi e Dumnezeu, tu, toţi prietenii mei slujitori să-mi fiţi. Pacea, siguranţa, plăcerea sunt ceea ce caut, Nu mă pot târî afară din propria-mi piele nici o câtime. Vorbesc de dragoste—precum greceşte papagalul unui învăţat— Dar, prizonier mie însumi, întotdeauna sfârşesc unde am început. Stăteam acolo pe munte privind oraşul şi m-am întrebat dacă nu eram ca papagalul din poezia lui Lewis, legănându-mă în colivia mea, recitând din Homer, neavând habar nici o clipă ce spuneam. Vorbesc despre dragoste, iertare, dreptate socială; în numele altruismului, mă revolt împotriva materialismului american, dar inima mea mi-o con­ trolez? Cea mai mare parte a timpului mi-o petrec gândindu-mă la mine, făcându-mi mie pe plac, asigurându-mă cu de toate cele nece­ sare, şi după ce termin nu mai rămâne nimic pentru cei aflaţi în nevoie, în lumea asta trăiesc şase miliarde de oameni şi eu nu pot să mă gân­ desc decât la unul. Şi-acela sunt eu. Cunosc pe cineva care şi-a înşelat soţia de două ori—pe soţia lui nu o cunosc. Omul mi-a povestit despre asta la o cafea, după ce eu i-am împărtăşit gândul meu că omul e corupt, că, pentru om, a face lucruri bune şi morale e ca şi înotatul împotriva curentului. Se întreba dacă nu cumva Dumnezeu îmi descoperise, în mod misterios, infidelitatea lui. S-a jenat puţin, după care mi-a vorbit ca şi cum aş fi fost duhovnicul lui. A mărturisit totul. I-am spus că-mi pare rău, că e groaznic ce se 31

ALBASTRU C A JAZZUL

întâmplase. Şi era, într-adevăr, groaznic. în timp ce-mi vorbea, trupul i se cutremura de vină şi de scârbă de sine. Mi-a spus că noaptea, stând în pat alături de soţia lui, simţea că între inimile lor se înălţa un zid de beton. Avea secrete. Ea încearcă să-l iubească, dar el ştie că nu me­ rită. El nu poate accepta afecţiunea ei pentru că ea iubeşte un om care nu există. El joacă un rol. Este actor în propria-i casă. Prietenul meu n-ar fi trebuit să ajungă în situaţia în care se afla, nu asta s-a vrut de la început, dar iată-1 în faţa mea, prăbuşit şi aproape sfârşit. Nu asta s-a vrut de la început cu sufletul, m-am gândit. S-a vrut ca totul să fie bine cu noi, cu noi toţi. S-a vrut ca totul să fie bine cu noi. Un moment, stând acolo deasupra oraşului, mi-am imaginat cum ar fi viaţa dacă n-ar exista narcisismul. Mi-am zis cât de minunat ar fi ca fiecare om să-l socotească pe celălalt mai important decât pe sine. Cât de liniştiţi am fi dacă nu am mai fi deranjaţi mereu de copilul din noi care îşi doreşte în permanenţă plăcere şi atenţie. Şi m-am întrebat cum ar fi să nu mai locuim în case de oglinzi, ca acum, când peste tot unde mergem ni se reaminteşte de noi înşine. A început să plouă, în seara aceea, pe Muntele Tabor. M-am suit pe motocicletă şi m-am întors acasă, ceea ce nu-mi place să fac pe astfel de vreme, când străzile sunt tare alunecoase. Am ajuns acasă rebegit de frig şi ud până la piele. Camera mea era caldă şi plăcută, aşa cum e întotdeauna, cu pereţii ei de lemn şi cu mesteacănul impresionant din faţa ferestrei. M-am aşezat pe pat şi am privit la copacul meu, care acum aplau­ da în ploaie. Nu prea m-am simţit ca Napoleon în seara aceea. Nu-mi plăcea să mi se reamintească cât de preocupat de propria-mi persoană eram. Trebuia să termin cu asta. Nu mai voiam să trăiesc într-o lume zdrobită, zdrobit eu însumi. Nu încercam să scap de ceva anume, pur şi simplu în seara aceea nu mă încânta deloc să fiu pe pământ. Uneori, când plouă, ajung într-o astfel de stare, sau când văd un film trist. Am pus noul album Wilco, am pornit muzica şi am mers la baie să mă spăl pe mâini şi pe faţă. Acum ştiu, din experienţă, că drumul spre bucurie trece prin 32

PROBLEME

această vale întunecoasă. Cred că orice fiinţă omenească normală are un moment în viaţă când se confruntă făţiş cu propria-i depravare. Ştiu că ceea ce spun sună foarte creştineşte, foarte fundamentalist şi intimidant, dar vreau să vă spun că partea asta din tot ceea ce spun creştinii e adevărată. Cred că Isus îşi doreşte tare mult ca această idee a zdro­ birii noastre să ne devină foarte clară, şi cred că merită să reflectăm asupra ei. Nu se va schimba nimic în Congo atât timp cât tu şi cu mine nu înţelegem ce e rău la persoana din oglindă.

33

M a g ie Problema lui Romeo

O d a t ă , c â n d e r a m c o p il , m a m a m - a d u s l a u n spe c t a c o l c u D avid

Copperfield, magicianul. Cred că mamei i se topea inima după el. Era în anul în care Copperfield făcuse să dispară, în direct la televiziunea naţională, Statuia Libertăţii. Altă dată făcuse să dispară un avion, şi altădată s-a logodit cu Claudia Schiffer. La începutul spectacolului, David Copperfield a spus că nu există magie. Că tot ce-avea să facă e iluzie. A intrat într-o cutie şi asistentele lui sexy au întors cutia cu fundul în sus. Când au deschis cutia, el nu mai era în ea. A adus-o pe o doamnă în stare de levitaţie. A transfor­ mat un tigru într-un papagal, apoi papagalul înapoi în tigru, doar că bla­ na tigrului nu a avut culoarea de blană de tigru, dar şi asta s-a rezolvat printr-o altă transformare. La toţi ni s-a tăiat respiraţia. în faţa mea era un bărbat cu ceafa groasă şi a trebuit să mă aplec în faţă pentru a vedea. Mai târziu am devenit eu însumi magician. Mama mi-a cumpărat o trusă de magician şi am studiat broşura care o însoţea. Puteam trans­ forma trei bucăţi de şnur într-un şnur mai lung şi un şnur mai lung în trei bucăţi de şnur mai scurte. Treceam o monedă de cinci cenţi printro farfurie. Ghiceam cartea pe care o trăgeai dintr-un pachet de cărţi de joc. Eram uimitor. Aveam de gând să devin foarte bun în domeniu, sămi angajez o asistentă sexy şi să mă mut în Las Vegas. După câteva luni însă am ajuns să fiu frustrat pentru că tot ce era magic nu era decât 35

ALBASTRU C A JAZZUL

un truc, cu alte cuvinte nu era magie adevărată, ci doar iluzie. Mi-am spus atunci că voi creşte mare, mă voi face astronaut şi-mi voi angaja o asistentă, bineînţeles sexy. Mă şi imaginam într-un costum alb de astronaut, cu o fată arătând precum Katie Couric uitându-se tâmp şi zâmbitoare la mine cum manevrez manetele şi butoanele farfuriei noas­ tre zburătoare. Tot la cinci minute Katie îmi ştergea fruntea. Oricui îi place să-şi dea liber fanteziei când vine vorba de ce profe­ sie i-ar place să aibă în viaţă. Chiar dacă persoana respectivă e timidă. Am o prietenă care e atât de timidă încât face pe ea dacă doar o pri­ veşti. Acum exagerez, nu face pe ea, dar aproape. Arată foarte bine, dar niciodată nu iese cu prietenii pentru că e foarte timidă. Dacă nu ai cunoaşte-o foarte bine, n-ai crede că ar vrea să facă altceva decât să se închidă într-un dulap. N-ai crede cu nici un chip că ar vrea să ajungă cineva la care oamenii să privească, dar, după ce am ajuns să o cunosc, mi-a spus că îşi dorea să ajungă actriţă. După ce ajungi să o cunoşti, uiţi cât e de timidă, aşa că i-am spus să se facă actriţă; cu siguranţă că arăta suficient de bine încât să fie actriţă. Mai târziu însă m-am gân­ dit că nu fusese o ideea prea bună ce-i spusesem, pentru că, probabil, o dată ajunsă pe scenă, în faţa oamenilor, ar fi început să plângă sau ceva de genu’, pentru că e foarte timidă. Eu n-am vrut niciodată să fiu actor, dar am vrut să ajung star rock. Chiar şi când eram magician, îmi doream să ajung star rock. Când eram tânăr, ascultam la radio şi îmi imaginam că eu eram solistul şi cântam în faţa unei audienţe de mii de oameni, toate fetele pe care le cunoşteam fiind în primul rând. Le făceam cu mâna fanilor în timp ce cântam, şi ei ţipau ca şi cum capetele le erau pe punctul de-a exploda. Am vrut să fiu un star rock, nu mi-am dorit niciodată să fiu actor. o

o

o

Odată am fost la o piesă de teatru. Era Romeo şi Julieta şi a fost prile­ jul pentru a ieşi la întâlnire cu o fată. A fost prima mea întâlnire. Cu toate că nici prin cap nu-mi trecea să mă fac actor, faptul că am mers la teatru cu o fată a fost o mişcare bună. Fata stătea atât de aproape de 36

MAGIE

mine că-i puteam simţi respiraţia. Era caldă ca razele de soare şi pielea-i era catifelată, probabil folosise vreun săpun special. Cu toate că e o mişcare bună să mergi la teatru cu o fată, eu am dato-n bară. Există o parte în piesă în care Julieta, personaj principal, stă la bal­ con, şi Romeo, şi el personaj principal, se ascunde în tufişurile din faţa balconului. Scena are o anume tensiune, pentru că Julieta monolo­ ghează despre cât de mult îi place de Romeo, neştiind că acesta e în tufişuri. La început a fost grozav. Fata cu care am ieşit s-a apropiat atât de mult de mine încât îi puteam simţi moliciunea trupului şi atingerea caldă a braţului care îl cuprinsese pe-al meu. Ce spuneau actorii mi se părea cam siropos, dar aveam grijă ca la câteva minute să emit anume sunete care să dea impresia de aprobare, ca şi cum ce spuneau era mi­ nunat. Când făceam asta, fata de lângă mine mă privea fascinată, co­ pleşită. E o idee destul de bună asta de a eminte anume sunete când urmăreşti o piesă de teatru; Fata mea era cufundată pe de-antregul în povestea de dragoste, dar pe mine chestiunea mă lăsa rece. Siropul nu era pentru mine, nu m-am lăsat furat de peisaj. Julieta nu mai contenea cu îndemnurile ca Romeo să se dezică de familia lui, şi Romeo era, bleah, OK. Apoi Julieta i-a spus lui Romeo că el mirosea ca un trandafir. Bleah, OK, a spus el. Şi apoi au urmat versurile cheie, versurile în jurul cărora, aveam să aflu mai târziu, pivotează întreaga piesă: Romeo: Spune-mi că sunt iubirea ta şi-oi fi alt om; Nu voi mai fi Romeo. Mai încolo în piesă se întâmplă că cei doi se sinucid. Nu mi se pare foarte veridic, dar aşa-i piesa. Fata mea plângea. Eu credeam că cei doi primiseră ce meritau. Mi s-a părut stupid. N-am înţeles tot ce-şi spu­ neau unul altuia, dar ce-am înţeles am crezut că trebuia să fi fost scris pentru fete. Oamenii chiar ar trebui să pună anumite limite pornirii lor de a se lăsa pe panta emoţiilor. La ieşirea din sală, fata mea m-a strâns de mână şi, cu toate că nu-mi prea venea să fac pe sentimentalul, i-am 37

ALBASTRU C A JAZZUL

zâmbit. Am parcurs culoarul, ne-am făcut drum prin foaierul aglome­ rat şi am ajuns afară pe treptele teatrului. Era plin de fete, toate cu ochii umezi. în faţa noastră două fete discutau. Una dintre ele şi-a ridi­ cat mâinile în sus şi a suspinat, Aş vrea să trăiesc o dragoste cum au trăit Romeo şi Julieta! N-am mai rezistat. Am şoptit, abia auzit, Ăştia-s morţi. N-am crezut că m-a auzit cineva, dar m-a auzit fata mea. M-au mai auzit şi două fete din apropierea noastră şi au spus mai departe celor de lângă ele. Un idiot a repetat ce-am zis, după care a început să râdă, arătând spre mine. Toate fetele şi-au întors privirea spre mine, de parcă tocmai aş fi călcat o pisică. Trupul fetei mele s-a răcit şi ea şi-a retras mâna din mâna mea. Şi-a încrucişat mâinile pe piept şi până la staţia de autobuz a mers cu câţiva paşi înaintea mea. Tot drumul spre casă a proptit geamul autobuzului cu atâta forţă că am crezut că-1 va sparge şi va cădea din autobuz. Când am ajuns la casa ei, am întrebat-o dacă dorea să mai ieşim şi altă dată. „Nu cred că vreau", a spus ea. „De ce?“ „Nu cred că aş putea să te plac. “ „De ce?“ „Nu ştiu, pur şi simplu nu cred." „Nu vrei să ne sărutăm? Am auzit că asta le ajută pe fete să se îndrăgostească. “ „Tu eşti rău", a spus ea. „Eşti Antichristul!" Cu asta a intrat în casă, închizând bine în urmă uşa relaţiei noastre. Acum, drept să spun, nu mi-a plăcut fata. Era ea drăguţă şi-aşa mai departe, dar niciodată nu-mi plăcuse cu adevărat. Am fost numai puţin trist pentru ce s-a întâmplat. Pentru întâlnirea aceea mama mi-a dat cârdul ei Texaco, aşa că în drum spre casă m-am oprit să-mi cumpăr nişte gogoşi donuts. Stăteam în parcarea Texaco şi mă gândeam la bietul Romeo, cerşind dragostea Julietei, fugind cu iubita, pentru ca în cele din urmă să moară într-un mod stupid. Unele iubiri se sfârşesc tragic, asta e un fapt. Dacă m-aţi fi întrebat pe mine, v-aş fi spus că încă de la început soarta lui Romeo 38

MAGIE

era pecetluită. După părerea mea, Romeo a sfârşit-o prost pentru că credea în magie. El a crezut că iubind-o pe Julieta va deveni un om nou, va căpăta un alt nume, va fi ca şi cum ar fi fost rebotezat. Orice om îşi doreşte să fie neobişnuit, să fie altfel. Nimeni ne vrea să fie el însuşi. Adică, vreau să zic, poate că oamenii vor să fie ei în­ şişi, dar vor să fie diferiţi, să se îmbrace diferit sau să aibă o tunsoare diferită sau să nu fie graşi. E un fapt. Dacă ar exista în lume un tip că­ ruia să-i placă să fie el însuşi şi care nu şi-ar dori să fie altcineva, tipul ăla ar fi cel mai diferit tip din lume şi toţi şi-ar dori să fie ca el. într-o seară, când mă uitam la televizor, am văzut o reclamă la un cuţit cu care, chiar după ce se tăia un flacon de metal, se putea tăia foarte bine în felii subţiri o roşie. îi spuneau Cuţitul Minune. într-o altă seară am văzut o substanţă de curăţat făcută din suc de portocale care putea scoate petele de sânge din carpetă. Ziceau despre curăţitorul ăla că este magic. Toată ideea asta că oricine vrea să fie cineva nou, să fie altfel, îmi spunea mie multe despre Dumnezeu şi cum era El. Dumnezeu vindea ceva ce eu îmi doream. Adică, Dumnezeu era în aceeaşi barcă cu tipii care vindeau cuţite şi cu Julieta care îi promitea lui Romeo că-1 va face fericit, că adică îl va face să fie altfel. Oricine care vinde ceva exage­ rează. Şi oricine care vinde ceva zice despre lucrul pe care-1 vinde că face adevărate magii. însă cu cât înaintezi mai mult în vârstă, Cu atât îţi dai mai bine seama că nu există un Vrăjitor din Oz, că totul nu e decât o farsă. Mi l-am imaginat pe pastorul meu ca pe un agent de vânzări sau magician, încercând să păcălească biserica să creadă că Isus ne putea face oameni noi. Şi, trebuie s-o spun, mi se părea că încerca să se convingă şi pe el, că nu credea decât pe jumătate ceea ce predica. Nu spun aici că creştinismul mi se părea o imensă escroche­ rie, dar că avea unele din elementele a aşa ceva. Cu toate astea, mesajul creştinismului mă atrăgea. Dumnezeu spu­ nea că mă va face o fiinţă nouă. Nu neg nici o secundă că nu voiam să fiu o fiinţă nouă, că nu voiam un nou început. Voiam.

39

ALBASTRU C A JAZZUL

O

O

O

Vedeam în spiritualitatea creştină lucruri care-mi plăceau, dar şi lu­ cruri pe care le consideram stupide. Nu ştiam ce să fac. Simţeam însă că trebuia să iau o decizie cu privire la credinţa mea. Mi-ar fi plăcut să subscriu doar la unele aspecte ale creştismului, nu la toate. Să mă explic. Mare parte din doctrina creştină o asociam cu poveştile pentru copii din cauză că crescusem în biserică. învăţătorii mei de la şcoala dumini­ cală transformau naraţiunile biblice în poveşti pentru copii. Ei ne vor­ beau despre Noe şi arca lui pentru că în relatarea biblică se vorbeşte despre animale. Nu ne spuneau că prin acel potop Dumnezeu a omorât întreaga omenire. Un alt lucru pentru care ajunsesem în confuzie era acela că oamenii priveau doar la părţi din Biblie, nu la ansamblul acesteia. Ei ignorau o mulţime de întrebări evidente. Mi se părea că creştinismul, ca sistem religios, era un produs care se spărgea, şi oricine îl propovăduia ascun­ dea la spate bucăţile sparte, încercând să abată atenţia oricui. Mi se părea că lucrul pe care creştinii îl ascundeau la spate erau po­ veştile pentru copii. Grădina Eden, căderea omului erau nişte poveşti ridicole, iar Noe, arca şi toate celelalte mi se păreau a fi basme. Mi-a luat ceva timp să-mi dau seama că aceste poveşti, spuse ade­ sea copiilor, nu erau deloc poveşti pentru copii. Cred că diavolul ne pă­ căleşte făcându-ne să credem că mare parte din teologia biblică este în genul poveştilor scrise pentru copii. Cum de-am ajuns să credem că relatarea despre arca lui Noe este potrivită pentru copii? Vă puteţi ima­ gina o carte pentru copii despre arca lui Noe în care să se găsească şi imagini cu oameni care se îneacă, cu mame care, smulse de şuvoaiele de apă, îşi strâng la piept pruncii, capetele micuţilor zdrobindu-se stânci, sau ele agăţându-se cu disperare de vreun trunchi de copac luat de vâltoare? Nu cred că o asemenea carte s-ar vinde în foarte multe exemplare. Nu puteam să adopt creştinismul, pentru că îl consideram o religie pentru naivi. Pentru a îmbrăţişa credinţa creştină, ori priveşti enormele 40

M AGIE

absurdităţi teologice ca pe nişte poveşti pentru copii, ori le ignori pur şi simplu. Din punct de vedere intelectual, chestiunea, în întregul ei, mi se părea extrem de dificil de îmbrăţişat. Nimic însă din toate astea nu era clar definit; în cea mai mare parte totul se petrecea în subcon­ ştientul meu. o

o

o

Ajutorul a venit de unde mă aşteptam mai puţin. Eram la colegiu şi parcurgeam un curs de literatură la care studiam despre elementele naraţiunii: locul, conflictul, punctul culminant şi deznodământul. într-o zi, în timp ce studiam acel curs, prin minte mi-a trecut gân­ dul straniu că noi nu ştiam de unde veneau elementele naraţiunii. Pu­ team avea numele unuia care le-a gândit, dar nu ştiam pentru ce există ele. Am început să mă întreb de ce inima şi mintea răspundeau acestei formule specifice când venea vorba despre relatarea unei naraţiuni. Aşa că am luat lucrurile pe rând. Locul: Cu ăsta a fost uşor; orice na­ raţiune are un loc unde se desfăşoară. Locul în care se desfăşoară viaţa mea este America, planeta Pământ. înţeleg ce e un loc pentru că viaţa mea însăşi e legată intrinsec de aşa ceva. Stau într-o cameră, într-o casă, trăiesc împreună cu alte persoane, lucruri de felul ăsta. Motivul pentru care pot înţelege ce e acela un loc e pentru că trăiesc eu însumi în aşa ceva. Dar apoi urma conflictul. Orice naraţiune bună are în ea conflict. Unele conflicte sunt interne, altele externe, dar, dacă vrei să scrii un roman care să se vândă, trebuie să ai conflict în el. Noi înţelegem ce e conflictul, pentru că trecem prin conflicte, corect? Dar de unde vine conflictul? De ce trecem în viaţă prin conflicte? Faptul că mi-am pus întrebările astea m-a ajutat mult să accept ideea păcatului originar şi a naşterii conflictului. Răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu explica de ce au oamenii conflicte în viaţa lor, şi nimeni nu putea oferi o altă expli­ caţie în afară de asta. Acest din urmă punct a fost crucial. M-am simţim ca şi cum aş fi avut o epifanie. Fără explicaţia creştină a păca­ tului originar, fără relatarea aparent stupidă despre Adam şi Eva şi 41

ALBASTRU C A JAZZUL

despre pomul cunoştinţei binelui şi-a răului, conflictul nu putea fi explicat. Cu nici un chip. Acum, unii oameni consideră relatarea des­ pre păcat din Genesa ca fiind o metaforă, un simbol pentru altceva ce s-a întâmplat; dar, indiferent dacă o iei în sens literal sau metaforic, relatarea despre care vorbim oferă o explicaţie adecvată cu privire la lupta care-1 macină pe orice om: singurătate, frământări care te fac să nu poţi dormi noaptea, dependenţă de un fel sau altul, mândrie, răz­ boaie şi iubire de sine. Inima răspunde conflictului în cadrul naraţiu­ nii, mi-am spus, pentru că în universul cu care interacţionăm există un conflict de amploare, chiar dacă percepţia asta nu este decât la nivelul subconştientului. Dacă nu am trece prin conflicte, de un fel sau altul, în viaţă, inima noastră n-ar avea nici o reacţie la conflictele din cărţi sau filme. Ideea de conflict, de tensiune, de suspans, sau cea de duş­ man, n-ar avea nici un sens pentru noi. înţelegem aceste elemente pen­ tru că le trăim. Şi oricât de greu îmi era să admit, spiritualitatea creş­ tină explica de ce. După aceea urma un alt element al naraţiunii: punctul culminant. Orice naraţiune bună are un punct culminant. Punctul culminant este acel moment dintr-o naraţiune în care se ia o decizie care determină finalul acesteia. Acum asta începea să mă sperie puţin. Dacă inima omenească foloseşte mijloacele realităţii pentru a crea elementele unei naraţiuni, şi dacă aceeaşi inimă răspunde punctului culminant din structura naraţiunii, asta înseamnă că punctul culminant, sau de decizie, ar putea foarte bine să fie ceva care să existe şi în univers. Ceea ce vreau să spun este că inima omenească trebuie să ia o decizie. Elementele naraţiunii deveniseră pentru mine o paralelă care mă ajuta în înţelegerea spiritualităţii creştine. Creştinismul oferea o decizie, un punct culminant. Mai oferea şi un deznodământ, care putea fi rău sau bun. în parte, vedeam deciziile pe care oamenii trebuie să le ia ca fiind esenţiale pentru felul în care se încheie naraţiunea. Asta mă cam băga în sperieţi, pentru că de mii de ani predicatorii vorbeau despre faptul că trebuie să luăm o decizie: aceea de a-L urma sau respinge pe Hristos. Veneau cu oferta asta ca un fel de soluţie ma­ gică la dilemele vieţii. Nu-mi plăcuse niciodată să mi se vorbească 42

MAGIE

despre asta, pentru că a crede mi se părea un lucru complet demodat, dar tocmai credinţa creştină explica multe lucruri. Probabil toate aces­ te idei demodate indicau spre ceva mistic şi adevărat. Şi, poate, eu judecam întreaga chestiune nu prin prisma valorii sale, ci pornind de la cât de la modă sau de demodat era modul în care se transmitea mesajul. o

o

o

în urmă cu mai mult timp am mers la un concert cu prietena mea Rebecca. N-am auzit pe nimeni care să cânte mai bine decât Rebecca. Auzisem că în oraş avea să vină un solist de muzică folk şi m-am gân­ dit că poate Rebeccăi i-ar plăcea să-l audă cântând, fiind ea însăşi solistă. Un bilet costa 20 de dolari, o sumă uriaşă de plătit dacă nu ieşi la o întâlnire. între melodii însă solistul a relatat o întâmplare care pe mine m-a ajutat să clarific câteva lucruri în ce-L privea pe Dumnezeu. Relatarea era despre prietenul său, care era luptător în Navy SEAL [unitate a forţelor speciale ale Marinei americane - n.t.]. Spunea că fusese adevărat, şi probabil că aşa era, cu toate că putea fi o minciună. Solistul povestea că prietenul său executa o operaţiune sub acoperire de eliberare a unor ostatici dintr-o clădire aflată într-o zonă de conflict. Echipa prietenului său a zburat cu elicopterul, au aterizat, au înaintat apoi până la clădirea în care se aflau ostaticii, după care au intrat în forţă în încăperea în care aceştia erau deţinuţi de mai multe luni. încăperea, povestea solistul, era murdară şi întunecoasă. Ostaticii erau strânşi cu toţii într-un colţ, îngroziţi. Când luptătorii SEAL au intrat în cameră, au auzit răsuflarea întretăiată de spaimă a ostaticilor. S-au oprit în cadrul uşii şi le-au spus că erau americani. Le-au cerut apoi ostaticilor să-i urmeze, dar aceştia n-au făcut nici o mişcare. Stăteau acolo pe podeaua murdară şi-şi ascundeau feţele, înspăimântaţi. Aveau tulburări de gândire şi nu au crezut că salvatorii lor erau cu adevărat americani. Luptătorii SEAL stăteau acolo, neştiind ce să facă. Nu puteau să-i ia pe rând pe ostatici şi să-i scoată din acel loc. Atunci unuia dintre ei, 43

ALBASTRU C A JAZZUL

prietenului solistului folk, i-a venit o idee. Şi-a pus arma jos, şi-a scos casca şi s-a aşezat jos lângă ostatici, atât de aproape de ei încât trupul lui atingea trupurile lor. Şi-a înmuiat expresia feţei şi i-a cuprins pe ostatici cu braţele. încerca să le arate că era unul dintre ei. Nici unul din cei care îi răpiseră şi-i păziseră până în acel moment n-ar fi făcut aşa ceva. Soldatul a stat aşa un timp, până când unul dintre ostatici a început să se uite la el, în cele din urmă întâlnindu-i privirea. Atunci luptătorul SEAL i-a şoptit acelui ostatic că ei erau americani şi că veniseră să-i salveze. Apoi l-a întrebat dacă nu voia să-i urmeze. Solda­ tul s-a ridicat în picioare şi acel ostatic a făcut la fel, după care altul, şi altul, până când toţi au fost gata să plece. Povestea se sfârşea cu toţi ostaticii în siguranţă într-un elicopter american. Nu-mi plăcea niciodată când predicatorii spuneau că trebuie să-L urmăm pe Isus. Iar uneori ne spuneau că El era mânios pe noi că nu-L urmam. Mi-a plăcut însă povestea pe care ne-a spus-o solistul folk. Mia plăcut ideea unui Isus devenit om, ca noi să ne putem încrede în El, şi mi-a plăcut că El vindeca oameni, îi iubea şi era interesat la modul cel mai sincer de ceea ce simţeau oamenii. Când am înţeles că decizia de a-L urma pe Isus se asemăna foarte mult cu decizia pe care ostaticii trebuiseră să o ia de a-şi urma salva­ torii, am ştiut că trebuia să decid dacă să-L urmez sau nu pe Isus. Decizia era simplă, o dată ce-mi puneam întrebarea: Este Isus Fiul lui Dumnezeu, suntem noi ţinuţi captivi într-o lume stăpânită de Satan, o lume zdrobită, plină de durere, şi cred eu că Isus mă poate salva din această condiţie? Dacă viaţa avea un punct culminant, şi asta aşa trebuia să fie, pen­ tru ca elementul denumit punct culminant să fie oglindit în naraţiune, atunci spiritualitatea creştină oferea acel punct culminant. Oferea o decizie. Ultimul element al naraţiunii este deznodământul. Spiritualitatea creştină oferea şi un deznodământ, şi acesta era iertare şi un locaş în viaţa de apoi. Din nou, totul îmi suna foarte absurd, dar de data asta îmi doream cu disperare să cred că acesta era adevărul. Era ca şi cum fusese plănuit ca sufletul meu să trăiască povestea pe care o spunea 44

MAGIE

spiritualitatea creştină. Ca şi cum sufletul meu îşi dorea să fie iertat, îmi doream deznodământul pe care Dumnezeu mi-1 oferea. Şi aşa a fost: locul, conflictul, puctul culminant şi deznodământul. Oricât de stupid poate părea, elementele astea îndeplineau cerinţele inimii şi se potriveau realităţii. Totul părea mai mult decât adevărat, părea să aibă un înţeles. începeam să cred că eram un personaj într-o poveste minunată şi, de aceea, înainte de orice, elementele naraţiunii aveau un înţeles. Aşa se face că, o dată ieşită de sub aura de basm, toată acea treabă cu Evaghelia a devenit o chestie foarte adultă pentru mine, foarte frustă şi directă, ca un pasaj din Hemingway sau Steinbeck, sau ca o aven­ tură cu mult sex şi violenţă. Spiritualitatea creştină nu era o poveste pentru copii. Nu era ceva drăguţ, plăcut. Era ceva mistic şi straniu şi pur şi cobora spre ce era murdar. Era minunată şi mă fascina. Poate, m-am gândit atunci, spiritualitatea creştină era diferenţa din­ tre iluzie şi magie.

45

C^) Schim bări Sâ găseşti un (o) Penny

U n ii d in t r e c r e ş t in ii d in P o r t l a n d vorbesc d e s p r e c o l e g iu l R e e d

de parcă ar fi iadul. Ei zic că studenţii de la Reed sunt păgâni. Recent publicaţia Princeton Review a nominalizat colegiul Reed ca fiind insti­ tuţia de învăţământ în care probabilitatea ca studenţii să nu creadă în Dumnezeu este cea mai mare. Şi e adevărat. Reed e o şcoală păgână, cunoscută pentru experimente existenţiale de tot soiul. La Reed nu sunt reguli şi mulţi dintre studenţii de-aici au probleme cu autorităţile. în acelaşi timp însă studenţii de la Reed sunt de elită. Loren Pope, fost editor pe probleme de educaţie la New York Times, spunea despre Reed că este „colegiul cu cel mai ridicat nivel intelectual din întreaga ţară“. Studenţii de la Reed primesc mai multe premii şi burse de studii decât cei ai oricărui alt colegiu din America, iar până în prezent, dintre cei care au studiat de-a lungul anilor la Reed, peste treizeci au plecat săşi cotinue studiile la Oxford, cu burse internaţionale de studii. O vreme, prietenul meu Ross şi cu mine ne întâlneam o dată pe săp­ tămână să discutăm despre viaţă, în general, şi despre Vechiul Testa­ ment. Ross preda un curs de Vechiul Testament la un seminar local. Uneori îmi vorbea despre fiul său, Michael, care era student la Reed. în anul în care Ross şi cu mine ne întâlneam să discutăm despre Vechiul Testament, am aflat că lui Michael nu-i mergea prea bine. Ross mi-a spus că Michael o lăsase gravidă pe prietena lui şi că aceasta nu-i per­ 47

ALBASTRU C A JAZZUL

mitea să-şi vadă copilul. Inima lui Michael era îndurerată din cauza asta. în anul trei de colegiu la Reed, fiul lui Ross s-a sinucis. S-a arun­ cat de pe o stâncă din masivul Oregon. Ross a suferit atunci cumplit. Următoarea dată când m-am întâlnit cu el, cam la o lună după tragedie, Ross stătea de partea cealaltă a me­ sei în faţa mea cu faţa îndurerată şi ochii înlăcrimaţi. Parcă întreaga durere din lume apăsa asupra lui. Până în ziua de azi, nu-mi pot imagi­ na o mai mare suferinţă decât cea a pierderii unui copil. Nu l-am cunoscut pe Michael, dar toţi cei care l-au cunoscut l-au iubit. După moartea lui, studenţii de la Reed i-au inundat contul de email cu mesaje de rămas bun. La ani de zile după moartea lui Michael, chiar şi după ce-am încetat să mă mai întâlnesc cu Ross pentru că mă mutasem în altă parte a oraşului, Reed mi-a rămas în memorie. Nu după multă vreme m-am gândit să încep să studiez ceva, sistematic. Nu ştiam ce anume aş fi vrut să studiez, dar am auzit că Reed avea un program excelent de studii umaniste. Sunt un student groaznic. întotdeauna am fost. Examenele şi testele mă omoară. Nu rezist presiunii. Tony Poetu’ însă mi-a spus că se gândea să audieze cursul de umanism de la Reed: literatură greacă veche. M-a întrebat dacă nu doream să vin şi eu. Pe atunci frecventam o biserică mare din suburbii. Nu ştiu cum deam ajuns să merg la biserica aceea. Nu era genul meu. Aveam totuşi câţiva prieteni, oameni tare de treabă, dar când le-am spus că mă gân­ deam că audiez un curs la Reed m-au privit de parcă mi-aş fi dat întâl­ nire cu Satana. Dintre prietenii ăia, o fată m-a rugat să mă aşez şi a început să-mi spună tot ce ştia despre locul ăla, cum, la sfârşitul fiecărui an de studii, studenţii de-acolo aveau un festival de trei zile în timpul căruia umblau complet goi. Mi-a mai spus că, probabil, unii dintre studenţi se drogau. Şi mi-a spus că Dumnezeu nu voia ca eu să audiez acel curs la colegiul Reed. o

o

o

Prima zi de şcoală la Reed a fost interesantă. A fost mai bine decât la liceu. Aveau scrumiere şi studenţii înjurau. în clasa mea de studii uma48

SCHIMBĂRI

nişte erau patru sute de boboci. Dr. Feter Steinberger, rectorul colegiu­ lui, şi-a ţinut cursul, din care eu am înţeles vreo 10%. Dar cele zece procente pe care le-am înţeles au fost extraordinare. Mi-a plăcut enorm. Tot timpul cât a predat mi-am manifestat zgomotos entuziasmul, uimi­ rea şi acordul cu privire la afirmaţiile pasionate pe care le făcea. După curs, de obicei mergeam la Commons să beau o cafea şi sămi pun ordine în notiţe. La Commons am cunoscut-o pe Laura, care, cu toate că era atee, m-a învăţat multe despre Dumnezeu. Tatăl ei, pe care ea îl iubea şi îl admira foarte mult, era pastor metodist în Atlanta, dar ea era singura din întreaga familie care nu putuse îmbrăţişa ideea de Dumnezeu şi credinţa creştină. Ea mi-a spus că, cu toate astea, familia ei o iubea la fel de mult, că nu exista între ei tensiune din cauza împotrivirii faţă de credinţă. Laura şi cu mine am început să ne întâl­ nim în fiecare zi după curs, pentru a rediscuta tema acestuia. Nu cred că am întâlnit vreodată o persoană cu o minte mai strălucitoare decât a Laurei. Când era vorba despre literatura greacă, părea să se simtă ca peştele-n apă. „Ce zici despre cursul de azi?“ , am întrebat-o într-o zi. „Cred că a fost OK. “ „Doar OK?“ , am întrebat eu. „Mda, ştii..., şcoala asta are pretenţia că e una de elită, însă ce-am auzit azi nu prea confirmă. Introducerea n-a fost prea bună, dacă mă întrebi. Sper să nu rămână la nivelul ăsta tot anul.“ Laura îmi explica lucrurile pe care nu le înţelegeam. în timp a înţe­ les că eu eram creştin, dar nu vorbeam prea mult despre asta. De obi­ cei discutam despre literatură sau despre cursul de la care tocmai ieşeam, dar într-o zi Laura a deschis un subiect neobişnuit: rasismul în istoria bisericii. Ea se mutase în Portland din Georgia, unde, cu toate că era atee, fusese martoră, într-o biserică, la o faptă de discriminare rasială căreia cei mai mulţi dintre noi credem că i s-a pus capăt acum cincizeci de ani. Laura m-a întrebat foarte serios care era părerea mea despre problema rasismului în America şi dacă credeam că biserica încurajase sau încuraja în vreun fel ura de rasă. Să fiu sincer, nu mă mai gândisem de mult timp la acel lucru. Imediat după terminarea 49

ALBASTRU C A JAZZUL

liceului fusesem captivat de cărţile lui Martin Luther King şi le-am citit pe cele mai multe dintre ele, dar de atunci interesul meu pentru pro­ blema asta scăzuse mult. Sunt sigur că sunt excepţii, dar, în cea mai mare parte, cred că bisericile evanghelice au falimentat în timpul miş­ cării pentru drepturile civile, aşa cum a făcut-o de altfel oricare altă instituţie socială. Laura şi-a fixat privirea în ceaşca ei de cafea şi nu a zis nimic. Ştiam, din discuţiile pe care le avusesem cu ea până atunci că, în Atlanta, fusese prietenă cu un student negru care acum studia la colegiul Morehouse, unde Dr. King îşi luase un titlu academic. între­ barea ei nu era una filosofică, ci personală. I-am spus cât de frustrant este să fii creştin în America şi cât de frustrat mă simţeam eu însumi nu doar din cauza eşecurilor bisericii în ce privea drepturile civile, dar şi din cauza propriului meu eşec în a contribui cu ceva la soluţionarea problemei. M-am întrebat cu voce tare dacă, totuşi, nu exista o problemă şi mai gravă decât cea a rasis­ mului şi, din greşeală, am făcut afirmaţia dură că rasismul ar fi o pro­ blemă minoră în comparaţie cu problema mai mare de care trebuie să ne ocupăm. „Rasismul nu e o problemă?!", m-a întrebat ea consternată. „Ei, nu spun că nu e o problemă, spun doar că e una minoră." „Cum poţi să spui asta?", m-a întrebat ea agitându-se pe scaun. „Don, da’ e o problemă foarte gravă! “ La început am dat înapoi, dar după aceea i-am explicat ce-am vrut să zic. „Da, înţeleg că e o problemă dureroasă, dar, privind în ansam­ blu, rasismul este un semnal pentru existenţa unei probleme mai mari. Există o problemă mai gravă aici decât tensiunea dintre grupurile etnice. “ „Explică-ţi afirmaţia", a zis Laura. „Vorbesc despre egocentrism. Dacă te gândeşti puţin la asta, va tre­ bui să admiţi că rasa umană este afectată în mare măsură de egocen­ trism. Rasismul ar putea fi simptomul unei boli mai grave. Ceea ce vreau să spun e că eu, ca fiinţă umană, am o problemă când e vorba să-i văd pe alţii mai buni decât mine. E ca şi cum am de luptat împotri­ va acestei forţe, împotriva acestui curent din mine care, cel mai ade­ 50

SCHIMBĂRI

sea, vrea să evite problemele serioase, să-mi fie bine mie, să-mi cum­ păr lucruri pentru mine, să mă hrănesc pe mine, să mă satisfac pe mine şi celelalte de felul ăsta. Tot ce spun e că dacă noi, ca specie, am rezol­ va problema egocentrismului, am pune prin asta capăt multor suferinţe din lumea în care trăim. “ în după-amiaza aceea, Laura nu a spus prea multe, dar peste câte­ va săptămâni ne-am întâlnit din nou şi mi-a spus că era de acord cu mine în ce privea problema egocentrismului. Doar că ea numea ego­ centrismul păcat. „Stai puţin", i-am zis, „cum poţi crede în existenţa păcatului, dar nu şi-n Dumnezeu?" „Pot, pur şi simplu", a răspuns ea. „Nu poţi." „Pot ce vreau eu", a zis ea, privindu-mă aspru. „OK", am zis, ştiind că dacă intram într-o dezbatere cu ea aveam să pierd. După conversaţia aceea nu am mai discutat multă vreme cu Laura despre religie. Visa să devină scriitoare, aşa că discutam despre lite­ ratură. îmi dădea să citesc articolele sau eseurile pe care le scria. Le devoram, pur şi simplu. Scria superb. Era o onoare pentru mine să o cunosc pe fata aceea. Simţeam, în adâncul sufletului, că Dumnezeu dorea să aibă o relaţie personală cu Laura. OK, ştiam că Dumnezeu doreşte să aibă o relaţie personală cu fiecare fiinţă umană, dar în ce o privea pe Laura simţeam că era vorba de o urgenţă. Laura însă nu prea părea interesată de aşa ceva. Nu a mai adus niciodată vorba despre Dumnezeu, şi nici eu. o

o

o

La Reed simţeam că trăiesc. Reed este unul dintre puţinele locuri de pe pământ unde o persoană poate face ce vrea. Cu prilejul uneia din­ tre primele mele vizite în campus, am văzut cum steagul american fu­ sese luat jos şi înlocuit cu un steag purtând simbolul anarhiei. Oricât poate părea de ciudat, crescut în biserică fiind, campusul a început 51

ALBASTRU C A JAZZUL

imediat să-mi placă. Studenţii erau eminenţi şi deplin angajaţi în ceea ce făceau. Eram satisfăcut la Reed, stimulat şi plin de pasiune. Mă simţeam conectat la fluxul uriaş de idei. Şi, mai ales, aveam la Reed experienţe spirituale mai însemnate decât cele pe care le aveam la bi­ serică. Unul dintre lucrurile care mi-au plăcut cel mai mult la Reed a fost acela că ori de câte ori intram în campus puteam lua parte la discuţii despre probleme care mă interesau. Studenţiilor de la Reed le place să discute. Tot timpul erau grupuri de studenţi care dezbăteau subiecte de interes global, schimbând idei sau opinii despre soluţii care ar fi putut rezolva unele dintre problemele mondiale. Am fost provocat de stu­ denţii de la Reed pentru că aceştia se aflau în primele rânduri ale luptei pentru drepturile omului. Unii dintre ei luptau numai să se afle în trea­ bă, dar cei mai mulţi dintre ei o făceau din convingere; celor mai mulţi dintre ei le păsa sincer că pacea lumii era ameninţată. Interacţiunea cu băieţii ăştia mi-a arătat cât de superficială şi egocentrică devenise cre­ dinţa mea creştină. Mulţi dintre studenţi respingeau din capul locului chiar şi ideea de Dumnezeu, şi totuşi lor le păsa mai mult de oameni decât îmi păsa mie. în campus nu erau decât câţiva studenţi care spuneau că sunt creş­ tini. Cu toate că eu doar audiam cursurile, am fost acceptat în acel grup mic. în fiecare săptămână ne adunam toţi în capelă să ne rugăm sau, în unul din dormitoare, să ţinem studiu biblic. Era ceva foarte clandestin, ceea ce făceam noi. Ceva secret. La Reed existase dintotdeauna o împo­ trivire la creştinism. Cu un an înainte, câţiva creştini, în seara de dinaintea duminicii de Paşti, s-au adunat într-o mică încăpere din cam­ pus pentru meditaţie. Au stins lumina dintr-o încăpere a bibliotecii, au aprins câteva lumânări şi le-au spus studenţilor că, dacă doreau, puteau veni în încăperea aceea să se roage. Când s-au arătat zorii duminicii de Paşti, studenţii care se împotriveau creştinismului au decis să protes­ teze. Au cumpărat un butoi de bere, s-au îmbătat şi au înjunghiat un miel de pluş în mijlocul camerei de meditaţie. Perspectiva pe care studenţii din grupul nostru o aveau asupra acelui eveniment era ca a lui Hristos. Fuseseră răniţi, unii ofensaţi, dar, mai 52

SCHIMBĂRI

ales, fuseseră răniţi sufleteşte. Evenimentul fusese unul dureros pentru grupul nostru. Nu ne simţeam bine veniţi în campus. Am învăţat însă foarte multe de la creştinii de la Reed. Am învăţat că dragostea ade­ vărată întoarce şi celălalt obraz, nu ţine seama de greşeli, îi iubeşte pe toţi oamenii, oricât de indiferenţi sau de ostili sunt. Creştinii de la Reed erau, în opinia mea, revoluţionari. Ştiam că credinţa creştină este veche, dar, până atunci, nu o văzusem nicăieri aplicată atât de direct. Cei câţiva creştini pe care i-am cunoscut la Reed mi-au arătat că spiri­ tualitatea creştină este o credinţă solidă, atât pentru intelect cât şi pen­ tru spirit. Eram convins că Laura şi-ar fi avut şi ea un loc în acel grup. Ştiam că ea, indiferent cât de departe era de Dumnezeu, putea ajunge să-L cunoască. Speranţa mea în ce-o privea pe Laura s-a născut pornind de la felul în care prietena mea Penny [monedă - n.t.] a ajuns să-L cunoască pe Dumnezeu. I-am fost prezentat lui Penny la o petrecere, dar mi s-a părut că arăta prea bine ca să stea de vorbă cu mine, aşa că m-am pier­ dut în mulţime. Mai târziu, într-una din zile, ea şi-a făcut apariţia la o întâlnire de rugăciune pe care noi o ţineam în camera prietenului meu Iven, şi am ajuns astfel să o cunosc destul de bine. Am descoperit că amândoi ne simţeam ridicol de nesiguri pe noi, aşa că am devenit pri­ eteni. Penny este o dovadă vie că Isus încă doreşte mântuirea fiecărui om. Chiar şi a celor de la Reed. Penny avusese o experienţă extraordinară cu Dumnezeu în perioada cât studiase în Franţa. Ea zicea că toate meritele îi reveneau lui Nadine, o altă fată dintre foarte puţinii creştini de la Reed şi o membră a micu­ lui nostru grup de rebeli. Când Penny şi Nadine s-au cunoscut, Penny nu era creştină. Amân­ două au parcurs împreună primul an de colegiu la Reed, dar nu se cunoşteau. Fiecare, individual, a decis să studieze la aceeaşi şcoală în Franţa, în anul doi. Penny nu voia sa aibă nimic de-a face cu religia. Creştinii erau, în percepţia ei, oameni cu mintea îngustă, conservatori din punct de vedere politic şi ipocriţi. Penny nu-i putea suferi pe creştini pentru că, 53

ALBASTRU C A JAZZUL

i se părea ei, în orice problemă umanitară, poziţia ei se afla în opozi­ ţie directă cu aceea a multor evanghelici. I se părea de asemenea că, dacă creştinismul ar fi o persoană, adică dacă toţi creştinii s-ar îngră­ mădi într-o fiinţă umană, fiinţa aceea nu ar place-o. După ce a sosit în Franţa, Penny avea planificat să petreacă o vacan­ ţă de câteva săptămâni la Paris, înainte de-a se îndrepta spre nord, la colegiul Sarah Lawrence, din Rennes. Când a ajuns în Franţa, le-a con­ tactat pe câteva dintre fetele care aveau să-i fie colege. S-a întâmplat ca una dintre acele fete să fie Nadine. Trebuie să ştiţi că Penny şi Nadine sunt două firi foarte diferite, opuse chiar. E uimitor că au reuşit să se apropie, să se armonizeze. Nu numai că aveau idei complet diferite despre religie, dar şi proveneau din medii extrem de contrastante. Nadine, de exemplu, descindea dintr-o veche familie scoţiană de stirpe regală, aşa că prin vene îi curgea sânge nobil. Penny se născuse întrun cort militar al unei comunităţi hippy din Pacificul de nord-vest. Ca să înţelegeţi de ce găsesc eu atât de interesant faptul că aceste două fete au devenit prietene, vă voi da mai multe detalii despre medi­ ul în care au crescut. Bunica lui Nadine s-a născut în clanul Stuart, o familie regală din Scoţia. Ea s-a căsătorit şi s-a mutat în Congo împreună cu familia ei, ca reprezentanţi diplomatici ai guvernului belgian. Mama lui Nadine a crescut cu o mulţime de servitori în jurul ei: şofer, bucătar, majordom, bonă. Nu-i era permis să se adreseze părinţilor ei decât dacă era între­ bată. Mama lui Nadine şi-a condus casa în aceeaşi manieră, perpetu­ ând multe dintre tradiţiile aristocratice. Când Nadine şi Penny s-au întâlnit în Franţa, comunicarea lor a fost ca un schimb de mesaje dintre doi locuitori a două planete diferite. Nu mai puţin interesantă decât povestea lui Nadine e cea a lui Penny, căreia la naştere părinţii ei i-au pus numele Plenty [abundenţă, bogăţie - n.t.]. La scurt timp după ce a aflat că putea să-şi schimbe numele, ea a făcut-o. în comunitatea hippy în care s-a născut Penny, părinţii ei se drogau în încercarea de a găsi adevărul. Experimentul a eşuat, şi mama şi tatăl ei s-au mutat în Florida, unde tatăl ei a început să lucreze pe o ambarcaţiune. 54

SCHIMBĂRI

Penny are amintiri dureroase cu mama ei care avea tulburări men­ tale, mai întâi spunând că John Kennedy era iubitul ei, apoi că era urmărită de FBI. Când Penny era copil, mama ei a fost diagnosticată cu schizofrenie paranoică. Azi ea trăieşte pe străzile din Seattle, refuzând cu încăpăţânare orice ajutor, de la oricine, inclusiv de la Penny. Odată Penny mi-a spus că, cu oricât de mare grijă ar aranja puzzleul trecutului său, nu poate ocoli lucrurile care o dor cel mai tare: fap­ tul că mama ei a fost împroşcată cu pietre când a născut-o pe ea, iluzi­ ile ademenitoare dar atât de înşelătoare care i-au fost oferite în anii copilăriei, şi ruptura, nu doar a relaţiei dintre mama ei şi tatăl ei, dar şi a mamei ei de realitate. Când i-am propus lui Penny să o duc cu maşina până la Seattle să-şi vadă mama, mi-a spus că nu va fi un lucru care să-mi facă plăcere şi că mama ei mă va urî. „Ea urăşte pe oricine, Don. Crede că oamenii o urmăresc şi că vor să o prindă. Dacă o sun la telefon când e la azilul de noapte, vine la telefon doar ca să-mi închidă. Nu-mi răspunde la scrisori. Probabil nici măcar nu le deschide. “ „Dar cândva a fost normală, nu?“ , am întrebat-o odată. „Da... Era frumoasă şi îmi plăcea cu ea. Mi-am iubit mama, Don, şi o iubesc şi acum. Dar mă doare că mintea ei a luat-o razna. Mă doare că nu pot avea o relaţie normală cu ea. “ Când Penny avea unsprezece ani, părinţii ei au divorţat şi, după despărţire, ea s-a mutat în vest împreună cu tatăl ei. Vreme de un an a navigat pe apele Pacificului împreună cu tatăl ei, ca în cele din urmă să se stabilească într-un orăşel montan din estul statului Washington. în acele prime trei săptămâni petrecute în Franţa, pentru Penny a fost o mângâiere faptul că Nadine s-a arătat deosebit de preocupată de trecutul şi de povestea ei. Asta a ajutat-o pe Penny să asculte la rândul ei povestea lui Nadine şi, într-o seară, pe când se plimbau pe o plajă din sudul Franţei, Nadine i-a explicat lui Penny de ce era creştină. I-a spus că ea credea că Isus fusese un revoluţionar, un om pentru oameni, trimis de Dumnezeu la o lume care îşi făcuse rău sie însăşi. Penny a fost frustrată să audă de la Nadide că era creştină. Nu putea crede că o fată ca Nadine putea subscrie la o religie care a produs cruciadele, îi 55

ALBASTRU C A JAZZUL

finanţa pe republicani sau finanţa posturi de televiziune religioase. Pe parcursul însă a anului ce a urmat la Lawrence, aroma creştinismului lui Nadine a devenit tot mai intrigantă pentru Penny. Penny a început să se întrebe dacă creştinismului, în cazul în care ar fi o persoană, i-ar plăcea de ea. A început să se întrebe dacă ea şi creştinismul ar face casă bună împreună, dacă ar avea ceva în comun. Penny mi-a spus prima dată cum a devenit creştină când ne plim­ bam prin Laurelhurst, frumosul parc din josul străzii pe care locuiesc, unde lesbienele îşi scot câinii la plimbare. „Nadine şi cu mine stăteam ore întregi în camera ei“ , a început ea. „Cel mai mult discutam despre băieţi sau şcoală, dar întotdeauna, pe la sfârşit, discutam şi despre Dumnezeu. Ceea ce-mi plăcea cel mai mult la Nadine era că nu lăsa impresia că voia neapărat să-ţi vândă ceva. Vorbea despre Dumnezeu ca şi cum L-ar cunoaşte, ca şi cum ar fi vorbit cu El la telefon în ziua aceea. Nu-i era ruşine de ceea ce cre­ dea, spre deosebire de alţi creştini pe care îi cunoscusem. Mi se părea că ăia voiau să mi-L vândă pe Dumnezeu, ca şi cum Dumnezeu ar fi fost un săpun sau un aspirator, şi aveam sentimentul foarte clar că nu aveau ureche pentru ce le spuneam; nu le păsa de mine, nu voiau decât să le cumpăr produsul. îmi dădeam seama că îi judecasem pe toţi creştinii pornind de la ceea ce văzusem la doar câţiva. Gândul ăsta măngrozea, pentru că foarte uşor îi catalogam pe toţi creştinii drept tâmpiţi, dar acum o cunoşteam pe Nadine. Pe ea nu o puteam catalo­ ga nicicum. Pentru Nadine, Dumnezeu era o fiinţă cu care ea interacţiona, ba mai mult, Don, Nadine credea că lui Dumnezeu îi plăcea de ea. Mi-am zis ca asta era minunat. Mai mult decât atât, credinţa ei era ceva spiritual care-1 făcea pe om să-i pese de omul de lângă el, şi asta era cât se poate de clar. Eram de-a dreptul bulversată, pentru că voiam să fiu bună, dar nu eram bună, eram egoistă, dar Nadine era... era destul de bună. Adică vreau să spun, nu era egoistă. M-a întrebat dacă nu voiam să citim împreună cartea Matei, şi i-am spus că sunt de acord. Voiam să văd dacă toată chestia asta cu Isus era ceva adevărat, încă aveam probleme serioase cu Isus, însă doar pentru că îl asociam cu creştinismul, şi cu nici un chip nu mă puteam vedea creştină. Mi56

SCHIMBĂRI

am zis însă că trebuia să mă conving singură. Aşa că i-am spus da.“ „Prin urmare ai început să citeşti Biblia?", am întrebat-o. „Da. Mâneam ciocolată, beam Cola şi citeam Biblia, un fel de-a o citi care, după mine, dacă mă întrebi, e singurul în care poţi face asta. Don, Biblia e-atât de bună cu ciocolată! întotdeauna mă gândeam că Biblia e ca un fel de salată, ştii ce vreau să zic, dar nu-i aşa. E ceva care merge cu ciocolată. Am început să citim din Matei, şi totul mi sa părut foarte interesant. Pe Isus L-am găsit ca fiind foarte deranjant, foarte abrupt în ce spunea şi făcea. Nu era diplomatic, şi totuşi mi se părea, nu ştiu cum, că L-aş mai fi cunoscut în vreo împrejurare, că îi plăcea de mine. Don, nu-ţi pot spune cât de eliberată m-am simţit la gândul că, dacă L-aş fi întâlnit pe Isus, Lui i-ar fi plăcut de mine. Niciodată, ascultându-i pe creştinii de la radio, nu mă simţisem în felul ăsta. întotdeauna îmi spuneam că, dacă i-aş întâlni pe oamenii ăia, ei ar ţipa la mine. Cu Isus însă nu era aşa. Erau oameni pe care El îi iubea şi oameni pe care se mânia, iar eu mă identificam cu aceia pe care îi iubea, ceea ce era foarte bine, pentru că, ştii şi tu, ăştia toţi sunt .oameni amărâţi, oameni obosiţi de viaţă şi care vor să termine cu ea, sau oameni disperaţi, proscrişi sau păgâni. Erau şi alţii, oamenii obiş­ nuiţi, dar El nu căuta deloc să placă, ceea ce în sine e o minune. Singur lucru ăsta ar putea fi cel mai supranatural lucru pe care l-a făcut. Nu era părtinitor, ceea ce nu se poate spune despre oameni." „Nu m-am gândit niciodată la asta", i-am spus lui Penny. „El n-a fost deloc părtinitor, Don, şi nici noi n-ar trebui să fim. Dar ascultă, acum urmează ce e mai bun. Am ajuns la acea parte a cărţii în care Isus începe să vorbească despre pământ." „Despre pământ?" „Da. Există în Matei un pasaj în care Isus vorbeşte despre pământ, unde zice că El împrăştie ceva seminţe pe pământ şi că unele dintre seminţe vor aduce rod pentru că pământul pe care au fost împrăştiate a fost bun, unele nu vor aduce rod pentru că au căzut pe stâncă sau pentru că pământul pe care au căzut nu a fost chiar bun. Când am auzit asta, Don, am sărit în sus de bucurie, pentru că-mi doream tare mult să fiu pământul bun. Asta e tot ce-mi doream, să fiu pământul bun! îmi 57

ALBASTRU C A JAZZUL

venea să-I spun lui Isus, „Isuse, te rog, lasă-mă să fiu pământul bun!" „Deci atunci ai devenit creştină!" „Nu, asta a fost mai târziu." „Ce s-a întâmplat după aceea?", am întrebat. „Mai târziu, tot în luna aceea, era în decembrie, am dat o pretrecere beton în dormitorul nostru, şi eram cam beată, ştii cum e, şi nu mă simţeam prea bine, aşa că am urcat la etaj să văd dacă Naomi era în camera ei, da’ nu era, aşa că m-am întors în camera mea, şi... mam prăbuşit pe podea. Am rămas acolo o vreme şi atunci s-a întâm­ plat. Acum trebuie să-mi promiţi că mă vei crede. “ „Ce să-ţi promit?" Penny nu a mai zis nimic şi şi-a înfundat mâinile în buzunarele jachetei. „OK, da’ să ştii să nu-s nebună." A tras adânc aer în piept. „L-am auzit pe Dumnezeu vorbindu-mi.“ „Vorbindu-ţi ţie?!", am întrebat. „Da." „Şi ce-a spus?" „A spus, ,Penny, Eu am o viaţă mai bună pentru tine, şi nu doar pe pământul ăsta, ci pentru veşnicie.1“ Când a spus cuvintele astea, Penny şi-a pus imediat mâna peste gură, ca şi cum s-ar fi abţinut să nu plângă. „Chiar aşa", am zis. „Dumnezeu ţi-a spus asta ţie." „Da." Penny încă vorbea cu mâna la gură, printre degete. „Mă crezi?" „Poate să fie adevărat. “ „Nu contează dacă mă crezi sau nu.“ Penny şi-a reluat plimbarea. „Da’ asta s-a întâmplat, Don. A fost straniu. Dumnezeu mi-a vorbit. M-am speriat, îţi dai seama. M-am gândit că poate de vină erau drogu­ rile, dar ştiam că, de data asta, nu erau drogurile." Penny şi-a dus mâna la frunte şi a zâmbit, clătinând din cap. „Ar trebui să-ţi citesc ce-am scris în jurnalul meu în seara aceea. E ceva de genu’, o, Dumnezeu mi-a vorbit. Chiar acum când îţi vorbesc mi se pare stranie chestia asta cu Dumnezeu. Dumnezeu să-mi vorbească mie. L-am 58

SCHIMBĂRI

rugat să-mi mai spună o dată ce-mi spusese, da’ n-a făcut-o. Cred că din cauză că-L auzisem de prima dată, mă-nţelegi.“ „Da, probabil. Deci atunci ai devenit creştină, în noaptea în care ţia vorbit Dumnezeu? “ „Nu." „N-ai devenit creştină nici după ce Dumnezeu ţi-a vorbit?!" „Nu." „De ce?“ „Eram beată, Don. Şi când iei decizii importante trebuie să fii cu mintea limpede. “ „Bine zici", am aprobat-o eu. Dar credeam în continuare că nu era cu toate la cap. „Ce-a urmat dup-aceea?" „Câteva zile mai târziu, într-o seară, am îngenunchiat în camera mea şi am spus că nu mai voiam, din momentul ăla, să fiu aşa cum fusesem până atunci. Voiam să fiu bună, mă-nţelegi. Voiam ca Dumne­ zeu să mă ajute să fiu bună cu ceilalţi oameni, să-mi pese de ei, asta era tot ce voiam, pentru că la capitolul ăsta eram cam zero. La acel moment credeam deja că Isus era cine spunea că este, că era Dumne­ zeu. Nu ştiu cum am ajuns la concluzia asta. Pentru că nu era ceva matematic; era cu totul diferit, da’ ştiam, ştiam în adâncul sufletului meu că Isus era Dumnezeu. Dar de data asta n-am făcut decât să mă rog. Şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă ierte. Şi atunci am devenit creştină. A fost destul de simplu. “ Penny şi-a înfundat din nou mâinile în buzunare şi m-a privit cu ochii ei de un albastru infinit. „Asta a fost", a zis ea. „Acum eşti mulţumit?" Şi cu aceste ultime cuvinte a scos limba la mine şi a început să râdă. „Mai povesteşte-mi o dată, Penny. Şi-ncepe cu sosirea în Franţa. “ „De ce?" „Pentru că e o poveste frumoasă. Mai spune-o o dată", i-am zis. „Nu. O dată e destul. Vrei probabil să o pui într-una din cărţile tale creştine sau mai ştiu eu ce. “ „Niciodată", am zis cu hotărâre.

59

C re d in ţa 9

Sex de pinguini

P a r tea pr o a stă c u c r e d in ţ a c r e ş t in ă e c ă o a i şi n u o a i , în a c ela şi

timp. E ca şi când ai avea un prieten imaginar. Eu cred în Isus; cred că El este Fiul lui Dumnezeu, dar ori de câte ori încerc să explic asta cuiva mă simt ca un cititor în palmă, ca un saltimbanc de la circ, sau ca un copil care inventează o poveste pe care să o spună părinţilor acasă, sau ca un participant la un congres Star Trek care nu-şi dă seama că spectacolul nu e real. Până când. Când unul din prietenii mei devine creştin, lucru ce se întâmplă cam o dată la zece ani pentru că din fire sunt tare timid când vine vorba sămi împărtăşesc credinţa, experienţa e euforică. Văd în ochii lor că toată povestea asta cu creştinismul e cum nu se poate mai adevărată. Toţi de la Reed îmi spuneau că ceva nu era în regulă cu Laura. Ziceau că părea a fi deprimată sau ceva de genu’. M-am întâlnit întâm­ plător cu ea la un curs la Vollum Lounge, o clădire frumoasă ca un muzeu, cu zidurile ei albe şi înalte. Laura şedea în faţa mea şi, după încheierea cursului, nu a plecat. N-am plecat nici eu. Nu voiam să o supăr, dar nu mi-a fost greu să observ că era tristă sau ceva de genu’. „Cum eşti?“ , am întrebat-o. „Nu bine.“ S-a întors cu faţa spre mine. Am putut vedea pe ochii ei că plânsese mult în dimineaţa aceea. 61

ALBASTRU C A JAZZUL

„Ce nu e bine?“ „Nimic." „Probleme cu vreun băiat?" „Nu." „Probleme la şcoală?", am întrebat. „Nu." „Probleme cu Dumnezeu?" Laura doar mă privea. Ochii-i încă roşii de plâns i s-au umezit. „Aşa cred, Don. Nu ştiu." „îmi poţi spune mai multe? Cum te simţi?" „Simt că viaţa mea e un gunoi. Nu-ţi pot explica. E un gunoi, şiatât." „înţeleg", am zis. „Don, vreau să mă confesez. Am făcut lucruri îngrozitoare. Mă pot confesa ţie?" „Nu cred că dacă mi te confesezi te va ajuta la ceva." Cum spu­ neam, Laura îşi ştergea ochii cu mâna. „Simt că mă urmăreşte, Don." „Cine te urmăreşte?" „Dumnezeu. “ „Cred că asta e minunat, Laura. Şi te cred. Cred că Dumnezeu te vrea pentru El." „Simt că mă urmăreşte", a repetat ea. „Ce crezi că vrea?" „Nu ştiu. Nu pot face asta, Don. Tu nu-nţelegi. Nu pot face asta." „Ce nu poţi face, Laura?" „Nu pot deveni creştină. “ „De ce nu poţi deveni creştină?" Laura n-a mai spus nimic. Doar mă privea cu ochi obosiţi. A lăsat să-i cadă mâinile în poală, cu un oftat. „Aş vrea să-ţi pot citi din jurnalul meu", a spus ea, privind în gol la peretele alb. „O parte din mine vrea să creadă. Am scris despre asta în jurnal. Familia mea crede, Don. Simt că şi eu trebuie să cred. Simt că dacă nu cred, voi muri. Dar, în acelaşi timp, e-atât de stupid. Mai stupid de-atât nu se poate." 62

CREDINŢĂ

„Laura, de ce petreci timp cu creştinii din campus?" „Nu ştiu. Probabil din curiozitate." Şi-a şters ochii încă o dată. „Nu sunteţi proşti, aşa cred. Doar că nu pricep cum de puteţi crede toate chestiile astea." „Sincer, nici eu nu pricep", i-am spus. „Dar eu cred în Dumnezeu, Laura. Există ceva în mine care mă face să cred. Şi cred că Dumnezeu te urmăreşte, cred că Dumneuzeu vrea ca şi tu să crezi." „Ce vrei să spui?" a întrebat ea, lăsând să-i cadă mâinile în poală şi suspinând din nou. „Mă refer la faptul că vrei să mi te confesezi. Cred că Dumnezeu doreşte să aibă o relaţie cu tine şi asta începe cu o confesare a ta direct Lui. El îţi oferă iertare." „Prin asta nu faci lucrurile mai uşoare, Don. Nu prea cred că am nevoie de un Dumnezeu care să mă ierte de ceva. “ „Ştiu. Dar asta cred eu că se întâmplă. Probabil tu o priveşti ca pe un act de dreptate socială. Lumea întreagă a ajuns atât de rău pentru că nimeni nu recunoaşte că a greşit. Dar prin faptul că îi ceri lui Dumnezeu să te ierte, te arăţi gata să-ţi asumi partea ta de vină şi mizerie. “ O vreme Laura nu a spus nimic. Părea să vorbească cu sine. „Nu pot, Don. Nu e o decizie. Nu e ceva ce decizi." „Ce vrei să spui?" „Nu pot face asta. Nu pot s-o spun pur şi simplu, fără s-o şi cred." Laura era tot mai tulburată. „N-o pot face. E ca şi cum ai încerca să te îndrăgosteşti de cineva, sau să te convingi pe tine însuţi că felul tău de mâncare preferată sunt plăcintele. Lucruri de felul ăsta nu le decizi, ele ţi se întâmplă pur şi simplu. Dacă Dumnezeu e real, El trebuie să mi se întâmple... sau să mi se descopere, dacă vrei." „Asta aşa e. Dar nu te panica. E OK. Dumnezeu te-a adus unde eşti, Laura; şi tot El te va duce până la capăt. Numa’ că va lua ceva timp." „Dar e dureros, Don", a zis ea. „Vreau să cred, dar nu pot. Nu mai suport! “ Laura s-a îndreptat spre camera ei. în ziua următoare am primit un e-mail de la Penny în care îmi spunea că şi ea vorbise cu Laura. Penny 63

ALBASTRU C A JAZZUL

îmi cerea să mă rog pentru Laura, pentru că Laura căzuse în capcană, zicea ea. îşi propusese să petreacă mai mult timp cu Laura, să fie cât se putea de aproape de ea în lupta emoţională prin care trecea. o

o

o

N-am avut nicio explicaţie în ce o privea pe Laura. Şi nu cred că există vreo explicaţie. Credinţa mea în Isus nu părea raţională sau bazată pe dovezi ştiinţifice, şi cu toate astea nimic nu m-ar fi putut determina să nu mai cred. Cred că Laura căuta ceva raţional, pentru că credea că toate lucrurile care erau adevărate erau şi raţionale. Dar în problema cu care se confrunta ea nu era cazul. Dragostea, spre exemplu, este un sentiment cât se poate de adevărat, dar nu e raţional. Adică oamenii simt dragostea. Eu am fost îndrăgostit, cei mai mulţi oameni au fost îndrăgostiţi, şi cu toate astea dragostea nu poate fi explicată ştiinţific. Şi nici frumuseţea. Lumina nu poate fi explicată ştiinţific, şi cu toate astea credem că ea există şi vedem toate lucrurile pentru că ea există. Sunt o mulţime de lucruri care sunt adevărate dar pe care nu ni le putem explica. Cred că una din problemele pe care le avea Laura era aceea că voia să-L înţeleagă pe Dumnezeu. Numai că Dumnezeu nu poate fi înţeles. Nu-L pot înţelege pe Dumnezeu, aşa cum o furnică nu mă poate înţelege pe mine. o

o

o

Zilele trecute discutam la Horse Brass cu Tony despre Laura; discutam despre credinţă, despre ce e nevoie ca să crezi, şi Tony m-a întrebat cum am ajuns să cred în Dumnezeu. M-am simţit stupid când am încercat să-i explic, cu toate că Tony e creştin şi el. M-am simţit ca şi cum i-aş fi spus că credeam în Peter Pan sau în Zâna Zorilor, cu toate că nu cred nici în Peter Pan şi nici în Zâna Zorilor. Cred în Dumnezeu şi, aşa cum am spus mai sus, în mod covârşitor asta se datorează faptului că ceva mă determină să cred şi prea puţin unei decizii conştiente pe care care o iau de a crede. De fapt, 64

CREDINŢĂ

aş merge şi mai departe prin a spune că atunci când am început să cred nu am vrut asta; intelectul meu se opunea credinţei, dar sufletul meu, instinctul ăsta profund, n-a putut să se opună credinţei în Dumnezeu mai mult decât ar fi putut Tony, în schimbul a zece dolari, să nu-şi mai iubească soţia. Sunt lucruri în care alegi să crezi, şi lucruri care te aleg ele pe tine. Ăsta a fost unul care m-a ales el pe mine. „Tony, ştii ce m-a ajutat cel mai mult să înţeleg de ce cred în Isus?“ „Ce?" „Pinguinii", i-am răspuns. „Pinguinii?" „Pinguinii", am confirmat. „Cunoşti câte ceva despre pinguini?" „Nu", mi-a răspuns Tony, zâmbind. „Spune-mi despre pinguini." „într-una din serile trecute mă uitam pe Animal Planet la o emisi­ une despre pinguini. Pinguinii călătoresc în grupuri foarte mari, proba­ bil şi cinci sute de pinguini, şi înoată spre nord când e iama mai aspră, atât de departe spre nord până dau de gheaţă. Arată ca personajele de desene animate, ca animalele alea din filmul Fantasia. Cu toţi cinci sute înoată până dau de gheaţă, după care ies din apă unul câte unul, şi încep să se târască pe burtă. Târându-se aşa ei lasă urme, şi pe urmele alea înaintează imul după altul. Şi merg aşa mai multe zile, ziceau." „Se târăsc pe burtă mai multe zile?", m-a întrebat Tony. „Da,.mai multe zile", am zis. „De ce?" „Nu ştiu", am spus. „Dar după o vreme se opresc din târât şi se adună într-un cerc mare şi încep să facă zgomote. Şi ce fac se cheamă că-şi caută parteneri. E-o nebunie. Parcă ar fi un club de noapte de pin­ guini sau ceva de genu’—ca la discotecă. Merg în cerc legănându-se, până-şi găsesc un partener. “ „Şi apoi ce fac?", a întrebat Tony, râzând uşor. „Sex de pinguini", am zis. „Sex de pinguini?" „Da. Sex de pinguini. Exact acolo, în faţa camerelor de filmat. Mam simţit ca şi cum m-aş fi uitat la un film porno cu animale. “ „Şi cum a fost?", a întrebat Tony. 65

ALBASTRU C A JAZZUL

„Nu prea excitant", i-am răspuns. „Nu prea mi-a plăcut." „Acum lămureşte-mă şi pe mine, ce are-a face sexul de pinguini cu credinţa în Dumnezeu?", a întrebat Tony. „Ai răbdare, ajung şi-acolo. Dar să-ţi spun ce mai fac. Mai întâi, femelele depun ouăle. Fac asta stând în picioare. Ouăle cad pe pământ printre picioarele lor, care au cam trei centimetri lungime, aşa că femelele ţin ouăle pe picioarele lor. Apoi masculii merg la femele şi femelele le dau acestora ouăle. Apoi, şi asta e partea cea mai tare, femelele pleacă. Ele călătoresc zile în şir până ajung înapoi la ocean, sar în apă şi merg la pescuit." „Femelele pleacă şi îi lasă pe masculi cu ouăle?", a întrebat Tony. „Da. Masculii au grijă de ouă. Se aşează peste ele. între picioare au ceva ca un fel de buzunar mic în care păstrează ouăle. Ei se adună într-un cerc imens ca să se încălzească unii de la alţii. Pinguinii din interiorul cercului fac o mişcare foarte lentă prin care ajung la exteri­ orul cercului, după care în acelaşi fel ajung iar înăuntru. Fac asta pen­ tru ca toţi să ajungă să se încălzească, pentru că în afara cercului e un frig năpraznic. Şi o fac timp de o lună întreagă. “ „O lună!" „Da. Masculii stau acolo afară pe ouă timp de o lună. Nici măcar nu mănâncă. Doar au grijă de ouă. Apoi femelele se întorc, şi aproape în ziua în care se întorc, ouăle încep să se desfacă dinăuntru. Cumva femelele ştiu cu exactitate, chiar dacă nu au mai avut pui înainte, ziua când trebuie să ajungă înapoi la masculi. Aşa se nasc puii de pinguin." „Foarte interesant", a zis Tony. „Da’ unde-i aici analogia?" „Chiar nu ştiu. Doar că pur şi simplu m-am identificat cu pinguinii. Ştiu că sună a tâmpenie, dar, în timp ce mă uitam la emisiunea asta, m-am simţit ca unul dintre pinguinii ăia. Au pinguinii în ei un radar care le spune când şi unde să meargă, şi nimic din ce fac nu pare să aibă vreun sens, dar se întorc în chiar ziua în care li se nasc puii, şi radarul se dovedeşte întotdeauna a fi corect. Eu am un radar în mine care-mi spune să cred în Isus. Cumva, nu ştiu cum, radarul pinguinilor îi conduce perfect. Probabil nu e o aşa mare prostie să fac ce-mi spune radarul din mine să fac. “ 66

CREDINŢĂ

Tony a zâmbit la răspunsul meu. Şi-a ridicat paharul şi a zis, „în cinstea pinguinilor". o

o

o

în cartea sa, Ortodoxia, G. K. Chesterton spune că nebuni nu ajung poeţii, ci jucătorii de şah. Şi cred că are dreptate. Simţi că înnebuneşti dacă încerci să-ţi explici comportamentul pinguinilor. Cel mai indicat e doar să-i priveşti şi să te bucuri de ce vezi. La fel, nu cred că poţi explica felul în care operează credinţa creştină. E un mister. Şi asta-mi place la spiritualitatea creştină. Nu poate fi explicată, dar cu toate astea e frumoasă şi adevărată. E ceva ce simţi şi vine din suflet. o

o

o

Câteva, zile mai târziu mă târâm din pat şi am dat să deschid Biblia de pe masa mea de lucru. Nu prea aveam însă chef să citesc, aşa că miam deschis calculatorul şi m-am enervat puţin cu un oraş SimCity [joc de construcţie pe calculator a unui oraş - n.t.] la care lucram. Mi-am verificat e-mailurile şi am văzut că unul era de la Laura. Mi-1 trimi­ sese în primele ore ale dimineţii. La Subject scria: Deci, oricum, despre tot ce-am discutat... Dragă Don, cel mai bun prieten al meu, Aseară am început să citesc cartea Matei. Am citit toată noaptea. Nu m-am putut opri din citit, aşa că am trecut la Marcu şi am citit şi cartea asta. Acest Isus al tău a fost ori un nebun ori Fiul lui Dumnezeu. Pe undeva pe la mijlocul lui Marcu am înţeles că a fost Fiul lui Dumnezeu. Presupun că asta mă face creştină. Mă simt mult mai bine acum. Vino în campus deseară la o cafea. Cu multă dragoste, Laura 67

R ăs c u m p ă ra re Morcovi(ţe) sexy

CU MULT ÎNAINTE DE-A MĂ STABILI ÎN PORTLAND, DAR LA SCURT TIMP

după propria mea convertire la spiritualitatea creştină, am trecut prin mai multe perioade de afinitate cu Dumnezeu. Se întâmpla să stau întins pe duşumeaua dormitorului, citind Biblia, încercând să pătrund sensul cuvintelor, toate cuvintele fiind puternice, ca nişte braţe care-mi strângeau pieptul. Mi se părea că ele, cuvintele, erau vii, cu gânduri şi emoţii proprii, ca şi cum Dumnezeu îmi strecura în cap gânduri prin care mă călăuzea, mă mângâia şi îmi dădea putere. Un timp, mi se părea că lumea era un ceas, iar Dumnezeu ridicase capacul ca eu să pot vedea mecanismul. Regulile complicate ale peisa­ jului sociospiritual erau ceva asemenea unui joc pentru mine, şi orice turnură în desfăşurarea acestuia îmi producea încântare. Adevărurile Bibliei aveau o aură de farmec, precum mesajele venite din cer, precum nişte coduri, coduri fermecate care ofereau putere asu­ pra vieţii, o putere care transforma tristeţea în bucurie, greutăţile în pro­ vocări de-a le face faţă, şi încercările în oportunităţi. Nimic în viaţa mea nu mai era pământesc. După ce am devenit creştin, fiecare aspect al in­ teracţiunii umane avea ceva fascinant care mă atrăgea, şi coplexitatea ri­ dicată a lunii naturale era remarcabilă în perfecţiunea ei: culorile ceru­ lui amestecate la orizont, apusurile de soare din Texas când norii din de­ părtare parcă ard, ca nişte artificii, ca aripi de îngeri care-şi iau zborul. 69

ALBASTRU C A JAZZUL

Dumnezeu nu mai era un aparat de jocuri mecanice ci un fel de Duh care avea putere să mişte sufletele oamenilor. Mi se părea că primeam răspunsuri la întrebări pe care încă nu le pusesem, întrebări pe care Dumnezeu le cunoştea sau pe care tot El mi le strecura în substraturile adânci ale sufletului. Devenisem creştim, şi ce plăcut era!

o

o

o

Nu cred, cu toate astea, că există mulţi oameni care pot rămâne feri­ ciţi vreme îndelungată. Bucuria e ceva temporar. Plăcerea pe care o produce stă tocmai în faptul că e de scurtă durată. Prin urmare, şi în cazul meu, fascinaţia de care vorbesc a început să scadă. Ca în cazul unui bărbat care primeşte drept cadou de Crăciun o drujbă nouă, la prima pornire se minunează de greutatea şi de puterea ei, fără să vadă în ea o sculă cu care va munci, poate, din greu, ani de zile. Făcusem greşeala să-mi doresc ca starea spirituală pe care o traver­ sam să dureze şi să rămână romantică. Asemenea unui cuplu de tineri căsătoriţi care cred că vor rămâne veşnic îndrăgostiţi, şi eu credeam că Dumnezeu şi cu mine aveam să ne plimbăm la nesfârşit, mirosind flori. Când lucrurile n-au mai stat aşa, am devenit confuz. Ceea ce însă a devenit mai ffustrant decât pierderea entuziasmului a fost revenirea luptelor mele cu păcatul. Devenisem creştin, aşa că de ce mai aveam de luptat cu pofta, lăcomia şi invidia? De ce îmi doream să mă îmbăt la petreceri sau să copiez la teste?

o

o

o

Cei mai buni prieteni ai mei din liceu erau Dean Burkebile şi Jason Holmes. Dean şi Jason făceau parte amândoi din echipa de tenis, eu nu eram destul de bun pentru un partener de antrenament, aşa că cele mai multe dintre serile noastre fierbinţi din Houston ni le petreceam bătând mingea pe terenurile din parcul municipal. Soseam după-amiaza devre­ me şi jucam până pe la zece sau unsprezece seara, când în parc se stin­ geau luminile, după care stăteam prin parcări şi beam bere, şi Jason fuma marijuana. 70

RĂSCUMPĂRARE

Tatăl lui Dean era alcoolic, dar făcea tratament de dezalcoolizare, şi de vreo şapte ani reuşise să se abţină de la băutură. Era un bărbat ară­ tos, scund, dar cam avea obiceiul să se laude, cam cum se laudă John Wayne în True Grit. Domnul Burkebile avea amintiri grozave din zilele lui de beţiv. Ne-a spus că într-o seară conducea beat, atât de beat că a intrat cu maşina direct în maşina poliţiei. îl admiram pe tatăl lui Dean, cu poveştile lui din vremea când se îmbăta, cu tatuajele lui şi celelalte de genu’. Acum muncea la un spital şi conducea un Volvo negru. Fami­ lia mea avea un Buick. Mama nu conducea niciodată beată. Probabil că tata o făcea, dar pe el nu-1 văzusem de ani întregi. Când Dean şi Jason şi cu mine stăteam prin parcări, mă simţeam real şi cu picioarele pe pământ, ca un tip din filme. Şi Dean şi Jason erau din familii înstărite, pentru care biserica era cam a cincea roată la căruţă. Mă simţeam grozav când eram cu ei, şi foarte sofisticat, ca şi când săptămâna ce urma aveam să joc la Wimbledon, să beau vin şi să dau autografe după meci. în vremea aceea, Dean şi cu mine eram lideri la grupul de tineri al bisericii. Dean însă nu lua niciodată asta în serios. Adică, mai corect, lua în serios calitatea de lider, dar nu şi latura spirituală, nu şi lucrurile metafizice care pot avea loc în viaţa omului. încercam să-l conving să vină în tabăra de tineret organizată de biserică, dar nu reuşeam nicio­ dată. Tabăra era la sfârşitul verii, şi era prea aproape de începutul şco­ lii, şi dac-ar fi mers în tabără s-ar fi simţit vinovat, şi i-ar fi trebuit mai mult de două luni până să se apuce iar de băut, aşa că nu mergea. Oda­ tă, imediat după ce m-am întors din tabără, Dean a cumpărat două lăzi de bere, şi m-a convins să rămân acasă la el. Zicea că trebuie să mă îmbăt, ca să trec peste sentimentul iniţial de vinovăţie, ca în felul ăsta să mă pot simţi bine la toate petrecerile de toamnă care urmau. O ladă de bere am băut-o singur. Apoi am mers amândoi în parcul municipal şi-am aruncat la coş sub clarul lunii, clătinându-ne pe picioare şi înju­ rând, pentru că nicicum nu reuşeam să băgăm mingea în coş. în general, nu prea aveam ceva împotriva băuturii. Dean era cam printre cei mai buni prieteni pe care cineva i-ar fi putut avea. Chiar îi păsa de oameni, cred, şi la fel era şi Jason. Pur şi simplu le plăcea să 71

ALBASTRU C A JAZZUL

se simtă bine, ca oricărui om. Cum mine însă era altceva. Eu voiam să fiu pe placul lui Dumnezeu. Vreau să spun, cam aşa ceva. Simţeam că Dumnezeu făcuse ceva personal şi real în viaţa mea. Şi mai simţeam că ar trebui, probabil, să nu mă ating de băutură o vreme, să-mi văd de rolul de lider al grupului de tineri şi de celelalte de genu\ într-o seară, în timp ce ne plimbam prin parcul municipal, Jason a scos la iveală o pungă sănătoasă de marijuana. Dean abia dacă a tras un fum sau două. Nu-i plăcea gustul şi zicea că marijuana nu prea reuşeşte să-l ameţească. Cât despre mine, nu fumasem niciodată până atunci marijuana, dar în seara aceea Jason a fost foarte insistent ca toţi trei să o facem. Mie ideea nu mi s-a părut grozavă. Băusem deja vreo cinci beri şi eram cam cherchelit. Auzisem că nu e bine să amesteci lucrurile astea. Dean a început să pregătească pipa pentru Jason, şi Jason a devenit cam vesel, aşa că i-am spus că aş vrea să încerc şi eu. Ca să fiu sincer, n-am simţit nimic. Nimic plăcut. Cum spuneam, eram deja cam cherchelit, şi marijuana n-a făcut decât să mă treacă pâr­ leazul. M-am simţit rău cam la cinci minute după ce-am început s-o fumez. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost închis într-o valiză pe fundul unei corăbii în mijlocul unei furtuni. Mi s-a întors stomacul pe dos. Au început să-mi transpire mâinile şi fruntea şi genunchii au început să-mi slăbească şi să mi se îngălbenească. Eram drogat.

o

o

o

Ne-am întors la casa lui Dean, şi eu m-am întins în grădina din spatele casei, unde mirosea a câine. Mi-era greaţă, şi aşa am adormit şi am visat cu aligatori şi cu talk show-uri la TBN. A venit şi Jason şi s-a întins lângă mine şi-a început să-mi spună şi iar să-mi spună ce e ade­ vărul. Jason credea că adevărul este ceva ce ajungi să cunoşti doar când eşti ameţit de droguri. Mai târziu avea să plece la colegiu. Prieteni deai mei mi-au spus că Jason devenise cunoscut pentru faptul că se trezea la kilometri distanţă de campus, numai în izmene, neavând habar cum ajunsese acolo. în seara asta el îmi vorbea despre adevăr, despre fap­ tul că acesta, adevărul, este ceva ce ştii, dar nu ştii că ştii. Zicea că 72

RĂSCUMPĂRARE

cheia sensului vieţii se afla, probabil, pe alte planete. „Don. Don." Jason încerca să mă facă atent. „Ce e, omule?“ , am întrebat, întins cum eram şi chinuit de greaţă. „S-ar putea ca ei să trăiască acolo, omule." „Cine, Jason?" „Extratereştrii, omule." Imediat ce unul dintre băieţi şi-a revenit suficient cât să conducă, m-au dus acasă. M-am strecurat înăuntru prin fereastra de la dormi­ torul meu, m-am întins pe podea şi-am aşteptat ca vasul pe care mă găseam să atingă fundul mării. Mi-am amintit, în momentele acelea, de vina pe care o simţisem cu atât de mulţi ani în urmă, vina de a-i fi dat mamei mele acel cadou de Crăciun. Şi mi-am zis că ceea ce tocmai mi se întâmplase era numai din vina lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi făcut în aşa fel încât să mă simt vinovat tot timpul, n-aş fi păcătuit. Nu m-aş fi îmbătat nicio­ dată şi n-aş fi fumat marijuana. Nu prea m-am simţit înţelept în noaptea aceea, abţinându-mă cu greu să nu vomit. Nu prea m-am simţit ca un tip care încheie un meci de tenis pe Wimbledon. Şi nu prea cred că Domnul Burkebile, când era beat şi intra cu maşina în maşina poliţiei, se simţea chiar atât de bine pe cât spunea. Pentru că dacă s-ar fi simţit bine, probabil n-ar fi vrut să se mai trezească şi, probabil, n-ar mai fi trebuit să treacă prin toată cura aceea de dezalcoolizare. Cred că lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult în viaţă, lucrurile care credem că ne fac liberi, nu sunt lucru­ rile de care avem nevoie. Pornind de la ideea asta, am scris o poves­ tioară pentru copii, dar care de fapt nu e pentru copii...

73

Era odatâ un iepure pe care-l chema Don Iepure.

74

în fiecare dimineaţa Pon iepure mergea sâ-şi bea cafeaua Ia Stumpdown Coffee.

75

Tntr-o dimineaţa, la Sfumpdown Coffee, Don Iepure a văzut o morcovitâ sexy, pe care-o şi chema Sexy Morcovitâ.

76

5 / Don Iepure şi-a pus de gând sâ o prindă pe Sexy Morcovlta.

77

Numai că Sexy Morcov/ţa alerga foarte repede.

78

Şi Don Iepure a alergat după Sexy Morcoviţa prin tot statul Qregon.

79

80

Şi Don Iepure a alergat dupâ Sexy Sorcovita pana pe Luna.

81

Si Don Iepure era foarte, foarte obosit.

82

Dar cu ultimele .puteri care i-au mai râmas, Don Iepure a mai făcut o încercare disperata.

83

Şi Don Iepure a prins-o pe Sexy Morcovita

84

Morala*. în viata, daca te strâduiesti din toate puterile, daca te concentrezi şi nu renunţi niciodată, în cele din urma vei obţine ceea ce-ti » » doreşti. »

85

Din nefericire, Ia scurt timp dupâ ce s-a terminat de spus povestea asta, Don iepure s-a înecat cu morcovul si a murit. A doua morala*. Uneori, lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult în viata » sunt lucrurile care ne omoarâ.

86

RĂSCUMPĂRARE

Şi, într-adevăr, asta e latura amăgitoare a vieţii: că lucrurile pe care ni le dorim cel mai mult ne omoară. De curând, Tony Poetu’ mi-a citit ceva din Biblie, ceva tare vechi, cum că noi iubim ori întunericul ori lumina, şi cât de greu e să iubeşti lumina şi cât de uşor e să iubeşti întunericul. Cred că e adevărat. Pentru că, în definitiv, facem ceea ce ne place să facem. îmi place să cred că lucrurile pe care le fac le fee din motivaţii bune, corecte, dar nu e aşa, le fee pentru că îmi place să le fac. Din cauza păcatului, din cauză că întotdeauna mă pun pe mine pe primul loc, trăind în lumea asta decăzută, eşuată, trupul meu, inima mea şi sufletul meu sunt predispuse să iubească lucrurile care mă omoară. Tony zice că Isus ne dă capacitatea de-a iubi lucrurile pe care trebuie să le iubim, lucrurile de sus. Şi mai zice Tony că atunci când oamenii care-L urmează pe Isus iubesc lucrurile bune, ei ajută prin asta la instaurarea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ, şi asta e ceva frumos. în ce mă priveşte, am încercat să iubesc lucrurile bune fără ajutorul lui Dumnezeu, şi a fost imposibil. Am încercat ca timp de o săptămână să nu nutresc vreun gând rău la adresa unei alte persoane, dar n-am reuşit. înainte de încercarea asta, credeam despre mine să sunt un om bun, dar după aceea mi-am dat seama că eu gândeam lucruri rele despre oameni toată ziua, şi că, aşa cum zicea Tony, înclinaţia mea na­ turală era să iubesc întunericul. Răspunsul meu la dilema asta a fost autodisciplinarea. Am crezut că mă puteam disciplina pe mine să fac lucruri bune, să gândesc numai bine despre alţi oameni, dar aşa ceva nu este cu nimic mai uşor decât să te apropii, la întâmplare, de un om cu totul străin şi să te îndrăgos­ teşti de el. O vreme reuşeam, cumva, dar mai devreme sau mai târziu inima mea îşi dădea pe feţă adevărata ei iubire: întunericul. Mă ridi­ cam şi încercam din nou. Era un ciclu dezumanizant.

87

Har Tmpârâţia cerşetorului

A d u r a t o v a r ă . E r a m în faza despre care tocmai am vorbit în capitolul anterior, în care încer­ cam să mă autodisciplinez să mă „comport" ca şi cum aş iubi lumina şi să nu mă „comport" ca şi cum aş iubi întunericul. Mă enervau predi­ catorii care vorbeau prea mult despre har, pentru că mă ispiteau să nu fiu disciplinat. După părerea mea, omul avea nevoie de un şut în fund şi, dacă nu reuşeam să-I fiu suficient de plăcut lui Dumnezeu, era nu­ mai vina celor din jurul meu, care nu-şi dădeau toate silinţele în ce mă privea. Credeam că dacă s-ar fi insistat pe har, întreaga biserică ar fi ajuns un bordel. Eram un gunoi. Apogeul neprihănirii de sine l-am atins pe când mă aflam într-o ta­ bără creştină fundamentalistă în Colorado. Eram cazat într-o cabană din munţii Rockies împreună cu alţi şapte băieţi, şi cu toţii îmbrăţişam acest creştinism militant care spune că trebuie să trăieşti ca un luptă­ tor din trupele de comando pentru Isus. Simt o imensă ruşine să recu­ nosc asta acum. Posteam tot timpul, ne rugam împreună de două ori pe zi, memo­ ram versete biblice, ne încurajam unii pe alţii şi altele de felul ăsta. Vara era aproape trecută, şi noi deveniserăm destul de mândri de noi înşine pentru că citisem o bună parte din Biblie şi nu lăsasem gravidă nicio fată. Eram, totuşi, preocupaţi cu privire la ce aveam să facem

O dată a m f o s t fu n d a m e n t a l is t c r e ş t in .

89

ALBASTRU C A JAZZUL

după ne vom fi despărţit, fiind de părere că, dacă nu ne-am mai fi avut unii pe ceilalţi, am fi căzut de la credinţă şi am fi început să vindem droguri copiilor. Unul dintre noi, probabil eu, a venit cu iniţiativa unui fel de legământ scris, care ar fi urmat să conţină lista lucrurilor pe care ne impuneam să nu le facem vreme de un an, cum era privitul la tele­ vizor, fumatul sau ascultatul de muzică. Legământul ăsta avea să fie constituţia neprihănirii noastre de sine individuale. Ne angajam în el că vom citi Biblia în fiecare zi, ne vom ruga şi vom memora anumite pasaje lungi din Biblie. într-o seară ne-am adunat cu toţii în cerc, cu pixuri şi hârtie de scris, şi am adus jertfe, fiecare dintre noi încercând să-i depăşească pe ceilalţi cu un miel mai mare şi mai arătos adus ca jertfă. Eram opusul direct al unui club al frăţiei sexului: în loc să ne fumegăm testosteronii în orgii, cu beţie şi scandal, noi eram înnebuniţi după Isus. O nebunie foarte bine organizată, după cum puteţi vedea. Din tabără am făcut autostopul înapoi în Oregon şi m-am mutat cu chirie într-un apartament de la periferie, unde nu cunoşteam pe nimeni şi nimeni nu mă cunoştea. La gât aveam un colan din mai multe mărge­ le, fiecare mărgea reprezentându-1 pe unul dintre băieţii cu care făcu­ sem legământul, iar la mijloc atârna o cruce, ca un memento că toţi fuseserăm părtaşi la ceea ce se întâmplase în tabără, şi că hotărâsem că, timp de un an, vom fi călugări. La început a fost uşor, locuind întrun alt loc şi celelalte de genu’, într-un alt oraş, dar după o vreme cola­ nul acela a început parcă să mă stranguleze. Prima dintr-un şir de isprăvi care aveau să urmeze a fost Biblia. Nu că nu-mi plăcea să citesc din ea sau că nu eram de acord cu ea, pur şi simplu uitam de ea. Odată am lăsat-o pe podea, lângă pat, şi am arun­ cat peste ea o grămadă de haine murdare. N-am mai văzut-o, nu m-am mai gândit la ea. O lună am uitat de ea, până am făcut curăţenie în cameră. Am ridicat grămada de haine murdare, şi acolo era Biblia mea, uitându-se la mine ca un animăluţ mort. într-o seară mă plimbam prin Pioneer Square în centrul Portlandului când, peste drum, am observat un mic magazin de pipe şi tabac. Am zis doar să intru, să arunc o privire. Am ieşit din magazin cu o pipă nouă, dar am jurat că nu voi fuma din ea până se va sfârşi 90

HAR

anul de călugărie. A fost un chilipir, mă-nţelegeţi, la vreo cinşpe dolari şi ceva. N-am putut să nu-mi cumpăr şi tutun, cu toate că nu era o mişcare înţeleaptă, până încă nu se sfârşise anul. M-am aşezat pe o bancă în Pioneer Square, la un loc cu skateboarderii şi muzicanţii, cu jucătorii de şah şi cu cei care-şi beau cafeaua. Am hotărât să-mi umplu pipa, doar aşa, să-mi mai amintesc cum se făcea respectiva operaţiune. Am luat pipa în gură, tot doar aşa, pentru o retrăire a senzaţiei de demult pe care mi-o dădea coada pipei ţinute între dinţi. Apoi am aprins-o. Apoi am tras din ea. După eşecurile înregistrate cu Biblia şi cu pipa, am hotărât să cedez puţin, nu mult, punctului de pe listă unde figura privitul la televizor, în josul străzii pe care locuiam era o pizzerie indie, Escape from New York Pizza sau cam aşa ceva, şi aveau acolo un televizor cu ecran mare. în serile de luni mergeam acolo şi mă uitam la meciurile de fotbal, ceea ce era un păcat dublu, pentru că înţelegerea noastră din tabără fusese ca lunea să postim. Mi-am zis că nici unul dintre băieţi n-ar avea nimic împotrivă să schimb ziua de post de luni cu miercurea, doar aşa, pentru un pic de variaţie. Numai că, de când mi-a trecut prima dată prin cap acest gând, am schimbat de-atâtea ori ziua de post, încât după trei luni ajunsesem în situaţia în care n-ar fi trebuit să mănânc doişpe zile la rând. Cred că în anul ăla am postit de două ori. Probabil. Am urât întreg acel an. L-am urât. în fiecare dimineaţă când mă trezeam mă simţeam un ratat. Nu suportam să mă uit în oglindă, pen­ tru că eram un fiasco. Eram mânios pe toţi oamenii pe care-i vedeam că se simt bine. De la pizzerie mă întorceam simţindu-mă ca un criminal pentru ceea ce tocmai făcusem, şi spunându-mi că creştinismul nu era de mine, întrebându-mă care-mi va fi pedeapsa pentru că iar nu ascul­ tasem de Dumnezeu. Eram un eşec la toate capitolele. Primeam scri­ sori de la ceilalţi băieţi, dintre care unii spuneau că reuşeau să respecte destul de bine legământul. Nu le răspundeam. Eram un eşec nu doar faţă de ce aştepta Dumnezeu de la mine, dar şi faţă de fraţii mei fundamentalişti!

91

ALBASTRU C A JAZZUL

O

O

O

Pastorul meu, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, a trecut şi el prin stări similare, în primii lui ani de credinţă. Rick a devenit creştin la vârsta de nouăsprezece ani. înainte de a deveni creştin, juca fotbal la Chico State, numărul unu naţional, pe vremea aceea, în topul şcoli­ lor renumite pentru chefurile pe care le trăgeau studenţii lor. Şi Rick nu rămânea dator când era vorba de partea lui de chefuit. Totuşi, după luni la rând de chefuri cu beţie, Rick a început să se întrebe dacă nu exista în viaţă ceva care să-i ofere o mai mare împlinire decât cea pe care o găsea în alcool şi sex. Sufletul lui a început să tânjească după Dumnezeu. într-una din duminicile care-au urmat, când s-a trezit, şia propus să nu bea în ziua aceea şi a mers la o biserică din împreju­ rimi. A fost prima dată când Rick a păşit într-o biserică, şi s-a întâm­ plat ca în dimineaţa aceea păstorul să vorbească despre păcat, despre faptul că toţi suntem păcătoşi, despre Isus, despre cum a murit El ca Dumnezeu să ne poată ierta de păcatul nostru. La sfârşitul serviciului, Rick s-a rugat şi a devenit creştin. După câteva săptămâni, pastorii din noua biserică a lui Rick au venit în vizită la acesta, toţi la costum şi cravată, şi Rick i-a servit cu cafea, şi toţi au luat loc pe scaune şi-şi sorbeau cafeaua şi vorbeau fru­ mos, în timp ce fumul de marijuana plutea pe deasupra capetelor lor. Prietenul lui Rick fuma marijuana în camera alăturată. Şi acum, când îmi povesteşte, Rick râde la amintirea că le-a oferit pastorilor să tragă un fum, nesimţindu-se ofensat când aceştia l-au refuzat. Pastorii au discutat cu Rick despre convertirea lui, explicându-i că acum el era iertat de păcate şi spunându-i că era important să încerce să trăiască o viaţă curată. Şi Rick a fost de acord cu ei, gândindu-se cu cât i-ar fi mai uşor să asculte predica de duminică dimineaţa dacă nu ar fi mahmur. Aşa că Rick a început să aleagă curăţia în locul păcatu­ lui, şi o vreme lucrurile au mers bine, dar nu după mult timp a început să-şi dorească din nou să iasă la chefuri cu prietenii, sau să facă sex cu prietena lui, şi din când în când eşua în efortul de a duce o viaţă morală. Rick mi-a spus că momentele acelea au fost cele mai depri­ 92

HAR

mante din viaţa lui, pentru că simţea că îl întrista pe Dumnezeul care-1 mântuise. Pastorul meu era chinuit de incapacitatea lui de a-şi controla dorin­ ţele. Era conştient că i se dăduse o viaţă nouă, avea acces la cerul lui Dumnezeu, şi cu toate astea nu reuşea să rămână în ascultare faţă de Isus. Aşa că într-o noapte s-a plecat pe genunchi şi i-a spus lui Dum­ nezeu că-i pare rău. I-a spus lui Dumnezeu cât de mult îşi dorea să fie bun şi ascultător. Apoi s-a aşezat pe marginea patului şi a înghiţit atâtea tablete de relaxare musculară şi somnifere, că ar fi fost de-ajuns să omoare trei oameni. S-a întins pe jos în poziţie fetus şi a aşteptat să moară.

o

o

o

Rick mi-a spus, privind în urmă, că era prea mândru să primească fără plată harul lui Dumnezeu. Nu ştia cum să trăiască într-un sistem în care nimeni nu datorează nimănui nimic. Şi cu cât îi era mai greu să-I plă­ tească lui Dumnezeu pentru harul primit, cu atât îşi dorea mai mult să se ascundă de El. Dumnezeu era cămătarul lui, cu alte cuvinte. Cu toate că înţelegea că Dumnezeu nu dorea nimic în schimb, mintea lui nu putea comunica inimii lui acest lucru, aşa că viaţa lui era un chin. Multă vreme n-am priceput de ce unii oameni n-au nicio problemă în a accepta harul lui Dumnezeu, în vreme ce altora lucrul ăsta le e extrem de dificil. Eu eram dintre cei cărora le e dificil. Auzeam despre har, citeam despre har, şi chiar cântam despre har, dar acceptarea haru­ lui era ceva ce nu înţelegeam. Mi se părea incorect să nu trebuiască să plătesc pentru păcatul meu, să nu mă simt vinovat că-1 comisesem. Mai mult de-atât, harul nu prea era ceea ce căutam eu. Era ceva prea uşor. Eu voiam să plătesc pentru iertarea mea, ca şi cum Dumnezeu şi cu mine am fi fost doi prieteni care-şi fac favoruri unul altuia. Iluminarea s-a produs într-un loc unde nu m-aş fi aşteptat: la maga­ zinul de alimente. Mă îndreptam spre Muntele Hood, împreună cu câţiva prieteni, să petrecem acolo câteva zile. în maşina pe care o con­ duceam eram singur, şi am decis să opresc la Safeway să cumpăr câte 93

ALBASTRU C A JAZZUL

ceva de-ale gurii pentru weekendul ce urma. în timp ce aşteptam să-mi vină rândul la casă, doamna din faţa mea a scos din portofel cartele de alimente pentru a-şi plăti ce avea în coş. Nu mai văzusem până atunci cartele de alimente. Erau mai colorate decât îmi imaginasem şi arătau mai mult a bani decât a cartele. A fost evident, când doamna a scos cartelele, că ea, eu şi fata de la casă nu ne simţeam prea comfortabil în legătură cu ceea ce se întâmpla. Aş fi vrut să fac ceva. Aş fi vrut să-i plătesc eu alimentele, dar asta ar fi creat o întreagă scenă. Fata de la casă a făcut repede ce-avea de făcut, verificând şi semnând câteva documente, după care doamna a putut trece de casă. Cât timp şi-a aranjat alimentele şi le-a pus în cărucior, femeia nu şi-a ridicat capul. A plecat de la casă cum mersul stânjenit pe care-1 au persoanele care se ştiu privite. “ în după-amiaza aceea, conducând spre munţi, mi-am dat seama că nu femeia aceea era demnă de milă, ci eu. Cumva, nu ştiu cum, ajunsesem să cred că persoanele aflate în nevoie financiară erau candi­ date şi la compătimire, nu doar la ajutorare. Realitatea era că nu ali­ mentele aş fi vrut eu să i le cumpăr, pentru că guvernul o făcuse deja. Eu am vrut să-i cumpăr demnitatea. Judecând-o, eu fusesem cel care-i răpise demnitatea. Mă întreb cum ar fi să folosesc, în loc de bani, cartele de alimente timp de o lună. Mă întreb cum m-aş simţi, stând la rând în magazinul de alimente, scoţând din portofel valuta strălucitoare a sărăciei, simţind cum ceilalţi cumpărători îmi examinează cu priviri iscoditoare hainele şi ce am pus în coş: o pizza îngheţată, lapte, cafea. M-aş simţi proba­ bil îndemnat să le explic că am o slujbă bună şi că fac bani frumoşi. îmi place să fac acte de caritate, dar nu-mi place să fiu eu benefi­ ciarul unor acte de caritate. De asta am o aşa mare problemă cu harul. Cu câţiva ani în urmă scriam unui prieten o scrisoare care conţinea o listă cu cereri de rugăciune. Cererile se refereau toate la prieteni şi la cei din familia mea, şi nici una nu era legată de vreuna din pro­ blemele mele. Prietenul meu mi-a zis să fiu sincer să-i vorbesc despre nevoile şi problemele cu care mă confruntam, dar eu i-am spus că nu era cazul, deoarece problemele mele nu erau chiar atât de grave. 94

HAR

Prietenul mi-a răspuns repede, cu tonul unui mentor care ştia ce spune, „Don, tu nu te situezi deasupra milei lui Dumnezeu". în doar câteva cuvinte, el mă punea faţă în faţă cu adevărul că în spatele reticenţei mele nu se afla grija faţă de ceilalţi, .ci mândria, că nu-mi păsa de ceilalţi mai mult decât de mine, şi că credeam că mă situam deasupra milei lui Dumnezeu. Ca şi Rick, şi eu sunt prea mândru să accept harul lui Dumnezeu. Ceea ce vreau eu nu e să ajung în postura de a-I putea oferi ceva lui Dumnezeu, ci să ajung în postura din care să nu fiu nevoit să primesc milă de la Dumnezeu. Conducând spre munţi în după-amiaza aceea, mi-am dat seama că eram prea mândru ca să primesc harul lui Dumnezeu şi am simţit că era cazul să mă smeresc. Cine eram eu să mă cred mai presus de mila lui Dumnezeu? Şi de ce-aş fi refuzat bogăţiile neprihănirii lui Dumne­ zeu, doar ca să rămân cu mizeria egoului meu?

o

o

o

Rick mi-a povestit că, întinzându-se pe duşumea şi aşteptând să moară, L-a auzit pe Dumnezeu spunându-i, „Viaţa ta nu e a ta, ai fost cumpă­ rat cu un preţ", şi în acel moment a simţit un fel de pace. Rick mai îmi spunea că a înţeles, atât cognitiv cât şi emoţional, că rolul ce-i revenea în relaţia lui cu Dumnezeu era acela de primi cu smerenie dragostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Pastorul meu, bineînţeles, a rămas în viaţă, un miracol pe care nu şi-l poate explica. înainte de-a mai putea face ceva pentru propria sal­ vare, a căzut într-un somn adânc, dar dimineaţa s-a trezit plin de ener­ gie, ca şi cum n-ar fi înghiţit nici măcar o singură pastilă. După ce-a supravieţuit încercării de sinucidere, Rick a urmat un colegiu biblic, s-a căsătorit cu o fată pe care a cunoscut-o în timpul şcolii, şi acum cei doi au patru copii. în urmă cu un an şi ceva el a plantat o biserică în centrul Portlandului, considerat de către cei mai mulţi drept zona cu cele mai puţine biserici din Statele Unite. La prima întâlnire n-am fost decât opt, dar azi biserica a ajuns să numere peste 95

ALBASTRU C A JAZZUL

cinci sute de oameni. Sunt duminici în care la biserica noastră vin zeci de necredincioşi şi în fiecare săptămână Rick le vorbeşte despre dra­ gostea îndelung răbdătoare a lui Dumnezeu. Vorbeşte despre Isus ca şi cum L-ar cunoaşte, ca şi cum ar fi discutat cu El la telefon dimineaţă. Rick îl iubeşte pe Dumnezeu pentru că, înainte de orice, primeşte dra­ gostea necondiţionată a lui Dumnezeu. Rick spune că eu îl iubesc pe Dumnezeu pentru că El m-a iubit întâi. Că ascult de Dumnezeu pentru că îl iubesc pe Dumnezeu. Dar dacă nu pot accepta dragostea lui Dumnezeu, nu-L voi putea iubi, şi prin urmare nu voi putea asculta de El. Niciodată autodisciplinarea nu ne va face să ne simţim mai neprihăniţi sau mai curaţi; la o astfel de stare nu se poate ajunge decât în urma acceptării dragostei lui Dumne­ zeu. Să acceptăm harul necondiţionat al lui Dumnezeu şi iubirea Lui nebună e tot ce avem nevoie pentru a putea asculta de El. A accepta bunătatea şi dragostea fără plată ale lui Dumnezeu este ceva ce diavolul nu vrea ca noi să facem. Dacă auzim, în adâncul fiinţei noastre, o voce care ne spune că suntem un eşec, că suntem rataţi, că nu vom reuşi nimic niciodată, asta e vocea lui Satan care încearcă să o convingă pe mireasă că mirele nu o iubeşte. Asta nu e vocea lui Dumnezeu. Dum­ nezeu stăruieşte pe lângă cu bunătate, El ne schimbă caracterul cu pasi­ unea dragostei Lui. o

o

o

Citind lucrări literare, în genul lui Romeo şi Julieta, unde două fiinţe de aceeaşi natură sunt aprinse de dragoste una după cealaltă, visăm la dragostea lui Hristos pentru mireasa Lui; cred însă că mai degrabă lucrurile stau ca în piesa îmblânzirea scorpiei, unde Lucenţio o urmă­ reşte cu dragostea lui pe Bianca. Altfel spus, mirele caută să câştige dragostea miresei lui războinice înconjurând-o pe aceasta cu bunătate, răbdare şi dragoste. „Comportamentul" nostru nu poate fi schimbat prin autodisciplină, dar îndrăgostirea de o fiinţă umană realizează ceea ce n-am crede nici­ odată că e posibil. Şi cel mai leneş om ar traversa înot Canalul Mânecii 96

HAR

pentru a cuceri inima iubitei sale. Cred că ceea ce spunea Rick merită să fie repetat: anume că, acceptând dragostea lui Dumnezeu pentru noi, ne îndrăgostim de El, şi numai aşa putem ajunge să şi ascultăm de El. în schimbul smereniei noastre şi a acceptării milei lui Dumnezeu, ni se dă o împărăţie. Şi împărăţia unui cerşetor e mai bună decât iluzi­ ile unui om mândru.

97

d u m n eze i Micii noştri prieteni invizibili

Î n f ie c a r e a n , sau a pr o a pe în f ie c a r e a n , m ă g â n d e s c l a c â t d e

stupidă e toată chestia asta cu Dumnezeu. Orice creştin e conştient că, mai devreme sau mai târziu, va fi încercat de îndoială. Şi va fi. Dar când asta se întâmplă cu adevărat, creştinul se îngrozeşte, ca şi cum întregul lui univers s-ar prăbuşi. îmi amintesc de un moment anume când stăteam întins în pat şi mă gândeam la absurditatea credinţei mele. Dumnezeu. Cine crede în Dumnezeu? Pare cea mai mare prostie. Mi s-a părut atunci că a crede în Dumnezeu nu era mai raţional decât să ai un prieten imaginar. Iar celor care au prieteni imaginari li se spune într-un anume fel, cred că ştiţi cum. Şi sunt internaţi în spi­ tale speciale. Poate că credinţa mea în Dumnezeu era o formă de nebu­ nie. Poate că eram pe cale să-mi pierd minţile. încep cu credinţa în Hristos, şi următorul lucru pe care ajung să-l fac e să iau ceaiul cu iepuraşul de Paşti sau să dansez cu prăjitorul de pâine, strigând, „Vin soldaţii englezi, vin soldaţii englezi!" Atunci am început să mă gândesc la alte religii. Nu intenţionam să-I întorc spatele lui Dumnezeu, doar m-am gândit la celelalte religii. Am citit Coranul pe când acesta nu era foarte răspândit în zona în care locuiam. Nu mi-a trecut nici un moment prin cap că, dacă creştinismul nu era raţional, nu erau raţionale nici celelalte religii. Existau momente când mi-aş fi dorit să fiu budist, adică mi-aş fi dorit să pot crede că 99

ALBASTRU C A JAZZUL

budismul era adevărat, cu toate că nu ştiam exact în ce crede un bu­ dist. Mă întrebam cum ar fi să frec burdihanul unui grăsan şi dintr-o dată să înceapă să-mi treacă prin cap numai gânduri bune, să încep să fac numai ce e bine şi să-mi pice din cer o maşină nou-nouţă. Aş fi intrat în afaceri imobiliare şi m-aş fi căsătorit cu o blondă superbă şi, când blonda superbă ar fi înclinat uşor capul într-o parte când i-aş fi vorbit despre educaţia socializată, aş fi putut să-l frec puţin pe burtă pe Budha, şi blonda mea ar fi primit instantaneu inteligenţa Susanei Faludi. Sau a Katiei Couric. [Susan Faludi - câştigătoare a premiului Pulitzer şi autoare a câtorva cărţi bestseller; Katie Couric - bine cunos­ cută jurnalistă de televiziune, a lucrat pentru NBC, iar în prezent lucrează la CBS - n.t.] o

o

o

într-o zi, cam prin vremea când prin cap îmi treceau astfel de gânduri, lăsându-mi imaginaţia să ofere răspunsuri creative cu privire la sensul universului, am luat autobuzul până la Powells, unde unul dintre autorii mei preferaţi urma să citească din noua sa carte. Powells, trebuie să vă spun, e cea mai mare librărie din lume. Cărţi noi şi cărţi de anticari­ at. Şi mâncare ieftină, zice unul din prietenii mei. Powells e unul din motivele pentru care îmi place Portlandul. Clădirea veche a librăriei, aflată în centrul oraşului, adăposteşte peste o jumătate de milion de cărţi, toate mirosind a vechi şi cerneală, două mirosuri extraordinare care se amestecă într-un mod mistic dând naştere la ceva nespus de fru­ mos. Powells e pentru mine o altă biserică, un fel de versiune terestră a raiului. Când un scriitor vorbeşte la Powells, sosesc mai devreme ca să am timp să mă uit prin toate secţiile. încep cu secţia de literatură şi trec apoi la religie, înainte de a arunca o privirile şi la politică şi mişcări sociale, ajungând în cele din urmă la artă, care e secţia ce găzduieşte lansările de carte. Scriitorul pe care am mers să-l aud în seara aceea e creştin, un pescar şi un om îndrăgostit de natură, care scrie cărţi des­ pre pescuitul cu muscă şi apele din Oregon. Toate scaunele erau ocu­ 100

DUMNEZEI

pate când am ajuns, aşa că m-am rezemat de un stâlp. La scurt timp şi-a făcut apariţia şi scriitorul. Era mai înalt decât mi-1 imaginam, uscăţiv, cu mâinile şi picioarele parcă fără vlagă. Purta un pantalon kaki şi o bluză în carouri. Arăta ca unul care se uită la PBS sau ca un om care ştie o mulţime de lucruri despre păsări. Scriitorul a intrat în sală prin partea din spate, din casa scării, înso­ ţit fiind de unul din angajaţii librăriei, care l-a condus în spatele mesei pe care se aflau mai multe exemplare cu autograf ale noii sale cărţi. în mână ţinea un ziar şi o mapă din care ieşeau nearanjate colţurile mai multor coli de hârtie. Avea cu el şi un exemplar deja uzat al noii lui cărţi. Ne-a fost prezentat ca una din comorile Oregonului, un scriitor care aduce apa la viaţă, redându-ne prin cuvintele lui frumuseţea natu­ rii şi amintindu-ne totodată că suntem oameni şi că trăim o experienţă unică, inegalabilă. întreaga audienţă a aplaudat şi eu am şi scăpat un scurt chiot. Scriitorul s-a urcat pe un mic podium, zâmbind uşor, şi a început seara citind din câteva ziare naţionale articole cu privire la politica externă şi la religie. Citea editorialele cu lejeritate, ca şi cum acestea ar fi fost nişte reţete vechi de familie şi ca şi cum noi toţi luam notiţe, dar nimeni nu lua notiţe. M-am gândit că probabil avusese o noapte proastă, sau un an prost sau altceva, pentru că vorbea cu încetineală şi părea să citească arti­ colele ca o dovadă că alţi oameni fuseseră de acord cu ideile lui. Nu ne plăcea să-l auzim împărtăşindu-ne opinia lui despre o idee politică sau alta, apoi citindu-ne dintr-un editorialist care aprobase ideile sale. îmi doream tare mult să citească despre peşti. Cu peştii lucrurile sunt mult mai simple. Nu găseşti multe lucruri scandaloase când vine vorba despre peşti. îmi doream ca scriitorul din faţa noastră să înceapă să fie el însuşi. Era ca şi cum l-ai fi privit pe Ernest Hemingway încercând să-l imite pe Ray Swarez. Autorul despre care vorbesc este un mare scriitor. Vreau să ştiţi asta. îmi plac enorm de mult toate cărţile lui. Şi dacă el vrea să citeas­ că din ziar, cine sunt eu să-i spun că nu poate face aşa ceva? Dacă ar fi vrut, ar fi putut, chiar acolo, să se ridice şi să înceapă să coloreze într-o carte de colorat. Dar eu doream să-l aud vorbind despre peşti. 101

ALBASTRU C A JAZZUL

îmi doream să-mi închid ochii şi să văd peştii alunecând ca nişte săgeţi de argint de-a lungul stâncilor verzi. îmi doream să aud râul, să simt apa curgându-mi cu repeziciune în jurul picioarelor, să lansez momeala cu mulineta şi să aştept încordat prima zvâcnire a firului la suprafaţa apei. în loc însă de toate astea, eram îndopat cu politică externă. Aş vrea să fiu un om căruia să-i placă de toţi şi de toate. Uneori însă sunt foarte negativ. Am prieteni care pot asculta orice muzică, se pot uita la orice film, sau pot citi orice carte, şi cred că toate sunt grozave, îi invidiez pe cei care pot face asta. Spun toate astea pentru că, atunci când, în sfârşit, scriitorul a început să citească din noua lui carte, nu mi-a plăcut deloc. M-am străduit să-mi reprim tendinţa de a-1 critica, dar n-am putut să nu compar noua lui producţie cu genialele lui cărţi pe care le scrisese până atunci. Ce citea acum era subţire, un clişeu după altul, la modă şi plin de fraze menite să atragă cumpărătorii. Nu erau cuvintele lui, erau cuvinte scrise pentru a se vinde, cuvinte care gâdi­ lau urechea şi care se adresau unui segment ţintă de cititori. Cât priveşte aspectul spiritual, scriitorul m-a surprins prin faptul că s-a abătut de la convingerile lui creştine, scoţându-1 în evidenţă pe Mahomed. Spunea că Mahomed era pentru el un erou. în ce mă pri­ veşte, nu am nu ştiu ce probleme în ce-1 priveşte pe Mahomed, dar am probleme cu tipii albi de vârstă mijlocie care au crescut în America şi care spun că Mahomed ar fi un erou, şi nu pentru că Mahomed n-ar fi făcut niciodată nimic bun (a făcut), ci pentru că a-1 face pe Mahomed erou a devenit un lucru incredibil de la modă. Ştiu, acum judec moti­ vele pentru care tipii ăştia fac ceea ce fac, dar ai putea fi mai mult în pas cu moda altfel decât prin a subscrie la idei pe jumătate creştine pe jumătate islamiste? Tipul expunea idei religioase precum hainele întrun catalog J. Crew. Ce m-a deranjat însă cel mai mult cu privire la ideile religioase ale tipului era că ele coincideau aproape întru totul cu ale mele. Era ca şi cum viitorul meu îmi trecea prin faţa ochilor. Eram pe cale să devin Căpitanul Scriitor la Modă de Cărţi Religioase. Era straniu. Scriitorul la Modă ne-a spus că Khwaja Khandir îi era mentor în ale pescuitului. Pe Khwaja Khandir ni l-a prezentat ca fiind versiunea 102

DUMNEZEI

islamică a Duhului Sfânt: Khwaja Khandir îi spunea unde să arunce undiţa, îl învăţa diferite lucruri de viaţă, de genul cum să-şi chiverni­ sească banii sau cum să dobândească pace sufletească sau cum să-i fie pe plac soţiei. Era un fel de hocus-pocus. Mă simţeam ca şi cum aş fi primit vizita spiritului Crăciunului, şi spiritul îmi spunea, „Hei, Don, vei sfârşi ca tipul ăsta: un scriitor creştin de carieră, fără coloană ver­ tebrală". o

o

o

Cred că dorinţa mea de-a crede într-un alt dumnezeu decât Isus avea de-a face în primul rând cu plictiseala. Voiam ceva nou. Voiam ceva altfel la ce să mă gândesc, în ce să cred, la ce să zăbovesc cu mintea. Ca să fiu sincer, îi înţeleg pe copiii lui Israel. Moise plecase să vor­ bească cu Dumnezeu, lipsea de câteva zile, aşa că poporul a cerut un dumnezeu pe care să-l poată vedea şi pe care să-l poată atinge—un dumnezeu căruia să i se poată închina cu certitudinea absolută că aces­ ta există. Aşa că au făurit un viţel de aur (ciudată alegere, dar fiecare cu gusturile lui). Moise se întoarce de la starea de vorbă cu Dumnezeu şi simte că-nnebuneşte când îi găseşte pe copiii lui Israel închinânduse unui idol. Mă imaginez pe mine însumi ca unul din copiii lui Israel căruia i se adresează Moise după ce coboară de pe munte. „Ce faci, Don!?“ , întreabă Moise. „Mă-nchin unui viţel de aur.“ „De ce? De ce I-ai întors spatele singurului Dumnezeu adevărat?" „Pentru că nu-L pot vedea şi nu pot vorbi cu El. Nu sunt sigur nici că există. “ „Ţi-ai pierdut minţile, Don? N-ai fost tu de faţă când Dumnezeu a despărţit apele Mării Roşii? N-ai mâncat tu din mana pe care ne-o dădea El, n-ai văzut cum a făcut ca din stâncă să curgă apă, cum ne-a călăuzit cu stâlp de nor?", urlă Moise. „Calmează-te, Moise. Ascultă, omule, tu întotdeauna mergi şi vor­ beşti cu Dumnezeu şi te întorci bronzat şi Dumnezeu pluteşte deasupra cortului tău sub forma unui nor şi-L poţi convinge pe Dumnezeu să-ţi 103

ALBASTRU C A JAZZUL

preschimbe toiagul într-un şarpe, dar noi nu primim nimic. Nimic! Noi nu avem comunicarea asta personală cu Dumnezeu, Moise. Noi nu suntem decât nişte oi în pustie şi, sincer, ne era mai bine când eram robi la egipteni. Aici ne-a adus Dumnezeul tău. Şi noi avem nevoie de un dumnezeu. De un dumnezeu căruia să ne închinăm. Avem nevoie de un dumnezeu pe care să-l atingem, pe care să-l simţim şi cu care să interacţionăm într-un mod foarte personal. Aşa că am făcut viţelul ăsta. îl putem face şi mic mic de tot, în câte exemplare dorim, pe care să le purtăm la gât. “ „Don“ , răspunde Moise, „înainte să vă omor şi să vă trimit acasă la singurul Dumnezeu adevărat, vreau să înţelegi un lucru. Vreau să înţe­ legi că Dumnezeu nu a fost şi nu va fi vreodată inventat. El nu e pro­ dusul niciunei imaginaţii. El nu depinde de modă. Şi Dumnezeu ne-a scos din Egipt pentru că voi, întreg poporul, aţi strigat să vă scape deacolo. El a răspuns rugăciunilor voastre pentru că e un Dumnezeu al milei. Ar fi putut să vă lase lui Satan. Nu vă plângeţi cu privire la felul în care Dumnezeu vă răspunde la rugăciuni. Noi trăim încă pe un pă­ mânt pe care diavolul încă îşi mai face de cap. Dumnezeu ne-a promis o ţară nouă şi vom ajunge acolo. Problema voastră nu e că Dumnezeu nu vă satisface, problema voastră e că sunteţi stricaţi pe dinlăuntru. “ o

o

o

Şi Moise ar fi avut dreptate. Niciodată Dumnezeu n-o să mi se închine mie, niciodată nu va intra într-o matriţă astfel încât eu să mă simt comfortabil. Cred că, parţial, problema mea e că îmi doresc ca spirituali­ tatea să-mi fie mai aproape, mai reală. înţeleg de ce oamenii poartă cristale la gât şi de ce înalţă incantaţii şi de ce cercetează astrele. Pen­ tru că sunt singuri. Nu singuri în sensul de-a nu avea un iubit sau un prieten. Singuri în sens universal, singuri cu conştiinţa că nu suntem decât nişte furnici pe o planetă cât o furnică, suspendată într-un vid nesfârşit, pierdută ca un ecou printre stele ce-au fost odată şi stele de stele. Şi nu e deloc ca şi cum Dumnezeu ar modera o emisiune radio la care poţi intra în direct. 104

DUMNEZEI

Dar în seara aceea la Powells, în timp ce Scriitorul la Modă citea din cartea sa, m-am gândit la copiii de musulmani care mureau în Afganistan şi Pakistan. M-am gândit la criza economică din Arabia Saudită şi la copiii din Irak peste care cădeau bombe pentru că dicta­ torul lor ridicol nu voia sa coopereze cu Naţiunile Unite. Şi apoi m-am gândit la Khwaja Khandir şi m-am întrebat cum de-avea Scriitorul la Modă îndrăzneala să pretindă că Khwaja Khandir ar fi avut timp, sau c-ar fi dorit, să-i spună lui unde s-arunce undiţa. Scriitorul la Modă încerca să fie tocmai aşa, la modă, şi relevant, dar prin asta nu făcea decât să inducă ideea că întreaga lume musulmană nu făcea nici doi bani. Şi-L înşela şi pe Isus. Mi-a amintit de Lot, care şi-a oferit fiicele perverşilor pentru că dorea pace. Scriitorul la Modă le ordona lui Mahomed şi lui Isus, cerându-le să-şi dea mâna pentru ca nimeni să nu se simtă prost sau, mai degrabă, pentru ca el să aibă ceva convenabil în ce să creadă. o

o

o

Am discutat cu Tony Poetu’ despre Scriitorul la Modă. I-am spus cât de ofensator era că tipul îl trăda pe Isus şi călca în picioare tot islamul, în timp ce-i vorbeam, Tony a închis ochii şi a oftat. L-am întrebat de ce era trist. Mi-a spus că pentru că se simţea vinovat. „Vinovat de ce, Tony?“ „Vinovat de ceea ce tocmai spui“ , a început el. „Tipul de care-mi spui foloseşte vocabularul islamist pentru a părea religios, spiritual, dar el nu a cercetat credinţa islamică şi nu s-a convertit pe faţă la aceasta. El doar o foloseşte. Doar o violează pentru propria lui plăcere. “ „Şi de ce te simţi vinovat pentru asta?“, l-am întrebat. „Nu te-am auzit niciodată până acum vorbind despre islamism în felul ăsta. “ „Asta aşa e “ , a zis Tony. „Dar la fel fac şi eu cu Isus.“ Când Tony a spus asta, mi s-a părut că adevărul în persoană a intrat în camera în care ne aflam şi ni s-a alăturat. M-am simţit ca şi cum Isus mi-ar fi ţinut cu blândeţe capul ca să-mi poată scoate bârna din ochi. Totul a devenit clar. Am înţeles pe loc că îmi doream dumnezei 105

ALBASTRU C A JAZZUL

falşi pentru că Isus nu accepta să sară prin cercurile mele, şi că, la fel ca Tony, credinţa mea avea de-a face cu imaginea de sine şi cu eul meu, nicidecum cu practicarea spiritualităţii. Pentru mine, lansarea aceea de carte de la librăria Powells a fost începutul creştinismului meu autentic. Scriitorul la Modă, Khwaja Khandir şi Tony Poetu’ au fost seminţele acelei schimbări. îl cunoş­ team pe Hristos, dar nu eram un creştin practicant. Aveam imaginea unei persoane spirituale, dar mă închinam viţeilor de aur ai religiozi­ tăţii şi filosofiei. A fost una din acele iluminări, unul din acele mo­ mente când te priveşti cu onestitate în oglindă în urma cărora vezi cine eşti de fapt. A fost un moment al adevărului. După acel moment, lu­ crurile au început să devină interesante.

106

S ch im b are Noi începuturi într-o credinţa străveche

O r ic e pe r so a n ă c a r e se în t â l n e ş t e c u I s u s , c a r e c r e d e c ă I su s e s t e

Fiul lui Dumnezeu, decide, la un moment dat, că-L va urma toată viaţa pe Isus. Unii oameni, ca apostolul Pavel, iau această decizie în clipa în care îl întâlnesc pe Isus, în clipa în care devin creştini. Alţii, ca apos­ tolul Petru, trăiesc ani întregi cu inima îndoită şi în confuzie spiritu­ ală, înainte să se dedice lui Isus cu toată pasiunea de care sunt în stare. Mai sunt şi alţii, care se bucură de câte unele din binefacerile dragostei şi harului lui Dumnezeu, fără însă să intre în bucuria adevărată a nunţii cu Făcătorul lor. Nu la multă vreme după ce-am absolvit liceul, m-am pomenit con­ ducând un grup de tineri într-o mare biserică din împrejurimile Houstonului. La început mi-a plăcut, pentru că eram bine văzut, fiind cel care conducea. Studiam Biblia ore întregi şi iniţiam şi conduceam discuţii care stârneau interesul tinerilor din grup. A început ca o supli­ nire. Liderul de drept al grupului urma să lipsească o săptămână, aşa că m-a rugat pe mine să-l înlocuiesc. Când am fost rugat să vorbesc din nou la una din întâlnirile grupului, am sărit să apuc şansa cam cum ar sări Homer Simpson să apuce o gogoaşă. N-a trecut mult şi am ajuns liderul recunoscut al grupului. Mă scăldam în atenţia şi laudele pe care le primeam, îmi plăceau, mi le doream şi era cât pe ce să mă înec cu ele. Cu cât primeam mai multă atenţie, cu atât mă înstrăinam mai mult 107

ALBASTRU C A JAZZUL

de cei din jur. Eram pe cale să înfiinţez propriul meu post de televizi­ une religios. OK, exagerez, dar ştiţi ce vreau să spun. Afişam zâmbete tot timpul, dădeam mâna în stânga şi-n dreapta, pupam copiii, rosteam cuvântări. Spuneam chestii ca „Domnul să fie cu tine“ şi „Domnul să te binecuvânteze". Foloseam clişee, ca un romancier prost. Am condus câţiva ani grupul de tineri şi, la început, mi-a plăcut, dar nu după mult timp am început să mă simt ca un prefăcut. Obosisem cu mine însumi. Nu-mi mai plăcea să-mi aud propria voce pentru că sunam ca un moderator de talk-show. într-o după-amiază am fixat o întâlnire cu pastorul meu şi i-am spus că voi pleca. De la conducerea grupului, din biserică, din oraş. Că voi pleca în lume să-mi limpezesc gândurile. „Cât timp vei fi plecat?", a întrebat el. „Nu ştiu", am ridicat eu din umeri. „Te simţi bine?" „Aşa cred. Cred că sunt bine", i-am spus. „Nu-mi poţi spune mai multe?", m-a întrebat el cu o oarecare neli­ nişte în glas. „Nu, nu pot." „înţeleg că ai nevoie de o pauză. De ce nu pleci undeva pentru câte­ va săptămâni?" „M-am gândit să plec pentru mai mult de câteva săptămâni", i-am spus. „Pentru cât timp?" „Nu ştiu. Se poate pune o limită de timp la lucruri de felul ăsta?" „Ce lucruri, Don?" „Nu ştiu", i-am spus, privind afară pe fereastră. „Nu-mi poţi spune ce sau cum anume te simţi?" „Nu. încerc să găsesc cele mai potrivite cuvinte, dar nu reuşesc. Sunt pur şi simplu obosit. Extenuat psihic. Mă simt ca şi cum aş trece printr-o încercare grea. Nu simt că Dumnezeu îi învaţă prin mine pe cei cărora le vorbesc. Mă simt o persoană falsă, cred că mă-nţelegeţi. Spun ceea ce trebuie să spun, fac ceea ce trebuie să fac, dar nu spun şi nu fac cu convingere. “ 108

SCHIMBARE

„Dar ce vrea adevăratul tău eu să spună şi să focă?", m-a întrebat el. „Nu ştiu. Şi de-aceea vreau să fac călătoria asta, ca să aflu." „Treci printr-o criză de credinţă?", m-a întrebat pastorul, din nou neliniştit. „Probabil. Dar ce e o criză de credinţă?", l-am întrebat. „Crezi în Dumnezeu?" „Da. Şi în călătoria asta vreau să mă duc cu El." „N-ai nici un fel de alte îndoieli?", a întrebat el. „Nu. N-am nici un fel de îndoială cu privire la Dumnezeu sau la orice altceva; problema e doar cu mine. Simt că spun mereu lucruri de care nu sunt convins. Le spun oamenilor că trebuie să-şi mărturisească credinţa, dar eu însumi nu mi-o mărturisesc pe-a mea. Spun oamenilor că trebuie să studieze Cuvântul lui Dumnezeu, dar eu însumi studiez acest Cuvânt doar pentru că trebuie să le vorbesc oamenilor din el. în urmă cu câteva zile am spus unui băiat „Domnul să te binecuvânteze". Ce înseamnă asta? Lucruri de felul ăsta am spus toată viaţa, dar ce înseamnă ele, de fapt? După ce-am spus „Domnul să te binecuvânteze", am început să mă gândesc la toate aiurelile de felul ăsta pe care le spun. La toate clişeele, la toate sloganurile pe care le repet ca un papagal. Am ajuns să fac reclamă la lucrurile lui Dumnezeu, dar eu însumi nu folo­ sesc tocmai aceste lucruri. Nu mai vreau să fiu cine sunt." „Şi crezi că trebuie să pleci", a concluzionat pastorul. „Da." „Unde vei merge?" „în America. “ „în America?", a întrebat el, crezând ca n-a auzit bine. „Da, în America. “ „Dar, Don, suntem în America", zise el, accentuând pe „suntem". „Da, ştiu. Dar America are şi alte ţinuturi. Mi-ar place să văd aces­ te alte ţinuturi. în urmă cu câteva zile mă uitam pe harta Statelor Unite şi Texasul era o zonă maro cu ceva verde, vreo câteva dealuri, acolo, dar pe hartă mai erau alte zone în care predomina verdele dar erau şi grohotişuri. Mi-ar place să ajung în locurile alea." „Crezi că Dumnezeu e într-unul din locurile alea? Eventual prin grohotişurile alea?" 109

ALBASTRU C A JAZZUL

„Cred că Dumnzeu e pretutindeni." „Atunci de ce vrei să pleci?" „Pentru că nu mai pot rămâne aici. Nu mă simt împlinit aici. Sau... mă simt doar parţial împlinit. Incomplet. Obosit. N-are nimic de-a face cu biserica; mă priveşte doar pe mine. Nişte fire s-au încâlcit şi eu am devenit persoana care trebuie să fiu şi nu persoana care sunt cu ade­ vărat. Se pare că trebuie să mă întorc, să mă iau pe mine care sunt cu adevărat şi să mă aduc la persoana care trebuie să fiu. înţelegeţi ce spun? Ştiţi despre ce vorbesc când vă spun despre zonele alea verzi, cu grohotişuri?" Discuţia a decurs în felul ăsta timp de vreo oră. Eu îi tot dădeam înainte cu eul meu cel adevărat care era acolo, în zonele verzi cu gro­ hotişuri. Tot ce spuneam n-avea nici un sens. Nu pot crede că pastorul meu nu i-a chemat pe băieţii cu halate albe să mă ia pe sus. o

o

o

Cred că ceea ce-mi doream atunci era ceea ce îşi doreşte fiecare creştin, indiferent că se înţelege sau nu pe sine. Mi-L doream pe Dumnezeu. îmi doream interacţiuni palpabile. Dar chiar mai mult decât atât, ca să fiu sincer, îmi doream să ştiu cine sunt. Mă simţeam ca un robot sau ca o insectă sau ca un prost rătăcind prin univers. îmi spuneam că, dacă aş fi putut intra în contact cu Dumnezeu, El mi-ar fi putut explica cine şi de ce sunt. Zilele şi săptămânile de dinaintea unei adevărate dedicări lui Isus pot fi deosebit de dificile, o perioadă când te simţi extrem de singur. Cred că simplu actul acesta, al fiinţării ca om, mi-a produs amără­ ciune. Nu cerusem niciodată să vin în fiinţă ca om. Nimeni nu intrase în pântecele care mă conţinea să-mi explice situaţia sau să-mi ceară permisiunea să vin în lume să trăiesc, să respir, să mănânc, să simt bucurie şi durere. Am început să mă gândesc cât de ciudat era să fii om, să fii ţinut laolaltă de un volum de piele, să fii atras irezistibil de sexul opus, să fie nevoie să mănânci, să foloseşti toaleta, să fii ţinut la suprafaţa pământului de forţa de atracţie gravitaţională. Cred că eram 110

SCHIMBARE

pe cale să o iau razna. O întreagă săptămână am fost amărât că nu puteam respira sub apă. I-am spus lui Dumnezeu că-mi doream să fiu un peşte. Am simţit puţină amărăciune şi în legătură cu somnul. De ce trebuie să dormim? Mi-aş fi dorit să pot sta treaz cât timp voiam, dar Dumnezeu mă pusese în trupul ăsta care avea nevoie să doarmă. Viaţa nu mai îmi părea o experienţă a libertăţii. Cam la douăsprezece ore după discuţia pe care am avut-o cu pas­ torul meu, împreună cu un prieten săream într-unul din acele micro­ buze Volkswagen de excursie şi ne-am îndreptat către locurile cu ver­ deaţă multă şi grohotiş. După o săptămână de traversat America, ne găseam pe fundul Marelui Canion, care, după cum aveam să constatăm imediat, eram mai mult grohotiş decât verdeaţă. Călătoria, până la acel moment, fusese un chin, trebuie să vă spun asta. Nu aveam nici cea mai slabă pregătire, aşa că, la momentul când am ajuns pe fundul găurii aceleia gargantueşti în pământ, mă simţeam mizerabil, eram nenorocit. Peisajul era frumos, nu mă înţelegeţi greşit, dar când capul îţi pulsează şi nu-ţi mai simţi trupul de la mijloc în jos, nu prea-ţi vine să te aşezi şi să reflectezi la cât de frumoase sunt lucrurile în mijlocul cărora te afli. Cu grohotiş sau fără. Canionul impresionează mai mult dacă e privit de pe buza decât de pe fundul lui, unde e râul. O dată ajuns în el, totul arată ca în Utah. înainte cu puţin ca prietenul meu şi cu mine să ne cufundăm în somn, pe malul râului, am avut un moment plăcut de părtăşie cu Dumnezeu. Aveam dureri mari de la drum, aşa că nu eram în cea mai bună dispozi­ ţie de a face pe grozavul. N-am încercat să-L impresionez pe Dumnezeu şi nici să-mi aleg cu grijă cuvintele. Am început pur şi simplu să mă rog şi să vorbesc cu Dumnezeu aşa cum vorbeşte un copil cu tatăl lui. Cu miliardele de stele deasupra mea şi cu râul la câţiva metri mai jos, am început să vorbesc cu voce tare, dar încet totuşi, cu Dumnezeu. „Alo?“ Stelele tăceau. Râul vorbea într-o limbă numai de el ştiută şi de peştii din el. „îmi pare rău, Doamne. îmi pare rău că am ajuns atât de confuz cu privire la Tine şi atât de fals. Sper însă că nu e prea târziu. Nu ştiu cine 111

ALBASTRU C A JAZZUL

sunt, cine eşti Tu şi nici cum e cu credinţa. Dar dacă vrei să-mi vor­ beşti, sunt aici să ascult. Când eram copil îţi auzeam vocea care mă mustra când făceam ceva rău şi aşa Te aud şi acum încercând să ajungi la mine. Dar Te simt ca şi cum ai fi un extraterestru sau ceva de genu’, cineva de foarte departe. “ Stelele au rămas mute. în râu doar peştii vorbeau, pe limba lor. Dar aşa cum stăteam acolo întins, vorbind cu Dumnezeu, cu sufletul pe masă, am început să fiu cuprins încet de linişte. Mă simţeam ca şi cum ceream iertare unui prieten vechi, pentru a fi trădat relaţia avută cu el, şi prietenul spunea că e OK, că nu se mai gândea la asta. Mă simţeam ca în faţa unui nou început. Asta e ceea ce se cheamă să te dai pe tine însuţi lui Dumnezeu. Pentru unii, o astfel de experienţă vine însoţită de multă emoţie, în vreme ce alţii nu simt mare lucru, cu excepţia păcii pe care o ai după ce iei o decizie importantă. Eu am simţim multă pace. Există o frumuseţe aparte a Marelui Canion pe timp de noapte: fru­ museţea miliardelor de stele ţinute pe boltă de un Dumnezeu care ştie ce face. (Ele atârnă acolo, stelele, ca notele pe portativ, mistere tăcute rotindu-se într-un albastru ca jazzul.) Aşa cum stăteam întins, mi-a tre­ cut prin cap gândul că Dumnezeu era acolo, undeva. Bineînţeles, întot­ deauna ştiusem că Dumnezeu era, dar de data asta o simţeam, o conşti­ entizam, aşa cum un om simte că-i este foame sau sete. Cunoaşterea de Dumnezeu s-a coborât din mintea mea în inima mea. Mi L-am imaginat pe Dumnezeu privind în jos spre pământ, doar pe jumătate mânios pentru că omenirea Lui preaiubită L-a înşelat, a comis adulter, dar cu toate astea îndrăgostit nebuneşte de om, beat de-atâta iubire pentru el. Nu ştiu decât prea puţin despre motivul pentru care am sânge în trupul meu, de ce inima îmi pompează viaţă în membre şi gânduri prin creier. Sunt dorit de Dumnezeu. El doreşte să mă. păstreze, şi mă călăuzeşte prin valea umbrei morţii până la ţinuturile de sus ale prezenţei Sale şi ale vieţii de apoi. înţeleg să sunt vremelnic, în coaja asta de ţărână pe rotocolul ăsta de humă. Sunt ispitit de Satan, cu toţii suntem ispitiţi de Satan, dar sunt păstrat ca să pot spune despre Mân­ tuitorul şi Răscumpărătorul nostru celor care n-au auzit de El. De asta 112

SCHIMBARE

n-a avut Pavel întrebări. De asta a putut el suferi să fie bătut într-o zi, aruncat în închisoare ziua următoare şi eliberat numai ca să fie bătut din nou, şi nu L-a întrebat niciodată pe Dumnezeu de ce. El a înţeles că pământul este sub păcat. A înţeles că legile Romei nu puteau salva ome­ nirea, că omenirea nu se putea salva pe sine; omenirea trebuia salvată şi el ştia că nu se afla în ţara promisă ci că încă era în pustiu şi, ca Iosua şi Caleb, striga „Urmaţi-mă şi încredeţi-vă în Dumnezeu!" Acum înţeleg. înţeleg că Dumnezeu S-a apropiat de Penny în dor­ mitorul ei din Franţa şi înţeleg că rasismul despre care discutam cu Laura crescuse din sămânţa anarhiei, sămânţa celui rău. Cu ochii minţii, îl puteam vedea pe Satan dezlănţuindu-se asupra pământului ca un dement, învrăjbind între ele triburile din Ruanda, şoptind la ure­ chile bărbaţilor din Congo să-şi violeze femeile, în loc să le apere. Satan e la lucru în cultele Lumii a Treia, în haosul economic din Argentina şi în marile corporaţii americane conduse de directori avizi de-a acumula averi cât mai mari. Stăteam acolo întins, sub stele, şi mă gândeam ce mare responsabi­ litate e să fii om. Sunt om pentru că Dumnezeu m-a creat om. Sufăr şi sunt ispitit pentru că omenirea a ales să-l urmeze pe Satan. Dumnezeu se apropie de mine ca să mă salveze. învăţ să mă încred în El, să tră­ iesc după preceptele Lui ca să fiu salvat.

113

C o n v in g e re A ff sau a nu fi cool

C e l m a i r e c e n t c o n f l ic t in t e r n d e t e r m in a t d e c r e d in ţ ă pr in c a r e

am trecut nu e de natură intelectuală. Nu mai trec prin astfel de con­ flicte. Mai devreme sau mai târziu ajungi să constaţi că unii oameni nu cred în Dumnezeu, şi pot demonstra că El nu există, şi că alţii cred în Dumnezeu, şi pot demonstra că El există, şi că de mult timp în centrul disputei nu mai e Dumnezeu, ci care din unul sau celălalt e mai deştept şi, credeţi-mă, chiar nu-mi pasă. Nu cred că, dacă-I voi întoarce când­ va spatele lui Dumnezeu, va fi din motive intelectuale. Pentru că cine poate cunoaşte totul, la urma urmei? Dacă vreodată îi voi întoarce spa­ tele lui Dumnezeu, şi vă rog rugaţi-vă ca aşa ceva să nu se întâmple, o voi face din motive sociale, emoţionale, din motive ce ţin de identi­ tate, din aceleaşi motive pentru care orice om face orice. O prietenă de-a mea, Julie Canlis, din Seattle, are o mamă deose­ bită, pe numele ei Rachel, o femeie mărunţică şi care îşi aminteşte numele meu ori de câte ori le fee câte o vizită. într-o dimineaţă mă aflam la ele acasă, stând la masa din bucătărie, şi discutam cu Rachel despre dragoste şi căsătorie şi faţa ei s-a luminat când mi-a vorbit puţin despre soţul ei şi, într-unul din rarele mele momente de vulnerabilitate, i-am mărturisit că-mi era teamă să mă căsătoresc pentru că, credeam eu, soţia mea ar înceta să mă mai iubească, brusc, după ce ar vedea un film sau ar citi o carte sau m-ar vedea dezbrăcat. Nu ştii niciodată ce 115

ALBASTRU C A JAZZUL

pot declanşa astfel de lucruri. Rachel m-a privit prin aburul ce se ridi­ ca din cafea şi mi-a spus, cu înţelepciune şi bunătate, că atunci când relaţia cu partenerul de viaţă e bună, e imposibil ca într-o dimineaţă să te trezeşti şi să-ţi doreşti să pui capăt căsătoriei, la fel de imposibil pe cât e să te trezeşti într-o dimineaţă şi să încetezi să mai crezi în Dum­ nezeu. Ceea ce e, pur şi simplu e, zicea ea. Atunci am înţeles că a crede în Dumnezeu se aseamănă în egală măsură cu îndrăgostirea şi cu luarea unei decizii. îndrăgostirea este atât ceva ce ţi se întâmplă cât şi o decizie pe care o iei. Am relatat întâmplarea asta cu mama Juliei nu pentru că vreau să vorbesc despre dragoste, ci pentru că vreau să spun câte ceva despre credinţă. Am ajuns să cred că şi credinţa este ceva ce ni se întâmplă. Bineînţeles, e vorba şi de o anumită cantitate de informaţie, dar în primul rând cre­ dinţa e o încredinţare adâncă, de felul a ceea ce mama Juliei simte pen­ tru soţul ei, e ideea că viaţa se centrează tocmai pe acest lucru şi că nu există alte opţiuni în privinţa asta. Discutam recent cu o fată care spunea că-i place Ethan Hawke, actorul şi scriitorul. Acesta are publicate câteva romane, despre care se zice că sunt chiar bune, dar eu nu le-am citit. Ştiu despre el că e fan Douglas Coupland, ceea ce, dacă mă întrebaţi pe mine, e un lucru bun, şi de-aceea probabil într-o zi îl voi citi. Fata însă spunea cât de mult îi place scriitorul ca persoană şi am întrebat de ce. A trebuit să se gân­ dească puţin înainte de a-mi răspunde. Mi-a zis că-1 place pentru că e actor şi scriitor, nu doar actor. E actor şi scriitor, de-asta îţi place de el? am întrebat-o. Da, a zis ea. Iar eu mi-am zis că era profund ce-mi spunea. Eram cam pus pe harţă, aşa că am întrebat-o dacă ştie în ce crede omul. Ce vrei să spui, a zis ea. Adică dacă ştii ce sau în ce crede. O priveam drept în faţă. Să creadă despre ce? a întrebat ea. Despre orice, am zis. Păi, mi-a zis ea lăsându-se pe speteaza scaunului, nu ştiu. Nu ştiu ce sau în ce crede. Crezi că tipul e cool [grozav, de admi­ rat - n.t.]? am întrebat-o. Bineînţeles că e cool, a răspuns ea. Şi asta mă frustrează cel mai tare. Nu ştiu dacă motivul pentru care ne plac idolii culturii noastre, pentru care îi adulăm şi le dăm tot credi­ tul este acela că rezonăm cu ceea ce cred ei sau pentru că credem că respectivii idoli sunt cool. 116

C O N VIN G ER E

Mă întrebam mai zilele trecute, de ce transformăm noi persoanele populare în idoli? O teorie am, bineînţeles. Cred că avem în noi o nevoie de-a fi cool, cred că există în societate acest curent subteran neconştien­ tizat care stabileşte că unii sunt cool iar alţii nu. Şi este foarte, foarte important ca noi să fim cool. Prin urmare, când vedem la televizor sau auzim la radio pe cineva care e cool, ne asociem imediat cu acea per­ soană pentru a căpăta noi înşine un sentiment de validare. Şi problema pe care o am aici e că noi doar rareori ştim în ce crede persoana cu care ne asociem. Pentru noi e puţin important în ce cred oamenii, pentru ce sunt gata să se sacrifice; nu contează decât să fie cool. Altfel spus, cui îi pasă ce cred eu despre viaţă, nu-mi pasă decât să fiu cool. Pentru că, în cele din urmă, curentul subteran despre care vă spuneam nu conferă oamenilor valoare pe baza a ceea ce cred ei sau a ceea ce fac pentru a ajuta societatea, ci pe baza faptului dacă sunt sau nu cool. Pe mine nu mă interesează că prietenei mele îi place Ethan Hawke. Fata e foarte deşteaptă şi are o credinţă bine întemeiată, dar mi-a plă­ cut faptul că am prins-o că e superficială sub aspectul ăsta. Prin faptul că e superficială vreau să spun că ea se asociază cu cineva, crede că acel cineva e „cool“ , dar ea nu ştie în ce crede omul. îmi place că am prins-o, pentru că nu asta o caracterizează, lucru pe care nu-1 pot spune despre mine, şi asta nu-mi place la mine şi-mi place la ea, aşa că, atunci când şi-a scos capul la suprafaţă, am vrut să ştie că-mi este apropiată. Am făcut o pasiune pentru o fată care mersese la Chicago pentru a participa la un marş împotriva planului lui Bush de a ataca Irakul. Eram mai mulţi adunaţi în camera de zi a unuia dintre prietenii mei şi discutam despre planul lui Bush şi fata era tare furioasă şi la un moment dat şi-a ridicat pumnul şi a strigat „Jos cu Bush!“ După întâm­ plarea aceea n-am mai făcut pasiune pentru nimeni. Şi asta nu pentru că mi-ar place de George W. Bush, ci pentru că fata habar n-avea de ce nu-i plăcea de George W. Bush. Ea doar mersese la marş, auzise o trupă bună cântând şi văzuse o mulţime de oameni cool îmbrăcaţi cool şi cu tunsori hippy. Decisese să creadă ce credeau nişte oameni pe care nu-i cunoştea, doar pentru că ăştia arătau aşa cum îi plăcea ei. într-o 117

ALBASTRU C A JAZZUL

mică măsură m-am văzut pe mine în ea şi asta m-a speriat. Asemenea fete mă fac să-mi doresc să mă însor cu Penny, pentru că Penny chiar crede în ceva. Trăieşte ceea ce crede. I-am spus lui Penny că-mi doresc să mă însor cu era, dar n-a fost interesată. Acum o lună am cerut-o pe Penny în căsătorie la telefon, dar ea a schimbat subiectul. în ce mă priveşte, mai am de lucrat la problema asta a credinţei. Gandhi a îmbrăţişat învăţătura lui Isus de a întoarce şi celălalt obraz. Gandhi a pus capăt dominaţiei imperialiste britanice, a zdruncinat din temelii sistemul de caste şi a schimbat lumea. Maica Theresa a îmbră­ ţişat învăţătura lui Isus potrivit căreia orice fiinţă umană are o valoare inestimabilă, chiar şi cei urâţi, cei care miros greu, şi Maica Theresa a schimbat lumea arătând aceleiaşi lumi că o fiinţă umană poate fi lip­ sită de egoism. Petru, în cele din urmă, a îmbrăţişat Evanghelia, după ce a strigat la el Pâvel. Petru şi Pâvel au schimbat lumea prin întemeie­ rea de biserici mici în oraşe păgâne. Eminem crede despre el că e un rapper mai bun decât alţi rapperi. Profund. Să-l urmăm toţi pe Eminem. Aici e şmecheria şi aici am vrut s-ajung. Satan, de a cărui existenţă sunt la fel de sigur ca de cea a lui Isus, vrea ca noi să credem lucruri fără sens pe baza unor motive fără sens. Vă puteţi imagina ce s-ar întâmpla dacă creştinii chiar ar crede că Dumnezeu încearcă să ne salveze din groapa propriei noastre dependenţe de sine? Vă puteţi imagina? Vă puteţi imagina ce-ar face americanii dacă ar înţelege la modul real că jumătate din populaţia lumii trăieşte în sărăcie? Credeţi că şi-ar schimba stilul de viaţă, că ar cumpăra alte produse, că ar alege alţi politicieni? Dacă lucrurile în care credem ar fi cele bune, cele ade­ vărate, nu ar fi atât de multe probleme pe pământ. Dar problema cu credinţa profundă e că asta costă ceva. Şi există ceva înlăuntrul meu, o bestie egoistă dar subtilă căreia nu-i place deloc adevărul pentru că asta presupune responsabilitate şi, dacă cred la modul real în anumite lucruri, trebuie să şi fac ceva în privinţa lor. E foarte incomod să crezi în ceva. Şi nu e deloc cool. O fi fiind cool în filme ca Reality Bites, Welcome to Sarajevo şi în chestiuni ce privesc Amnesty International, dar asta ajută tot atât de mult cât ajută o frizură 118

C O N VIN G ER E

cu dreaduri. Fătucile ajung cu credinţa lor până la un punct, dar e clar că nu le poţi lua ca exemplu; poţi la fel de bine să-ţi doreşti o casă mare şi haine scumpe pentru că, în final, credinţa noastră durează cam la fel de mult cât moda. în cele din urmă, ne place Ethan Hawke chiar dacă nu ştim în ce crede. Credinţa în sine a devenit un lucru la modă. Nu mai credem în ceva sau în altceva pentru că suntem convinşi că lucrul respectiv merită să credem în el. Credem în acel lucru pentru că e cool. Problema cu credinţa creştină—mă refer la adevărata credinţă creş­ tină, anume că există Dumnezeu, diavol, rai şi iad—e că nu mai e la modă. Nu mai e trendy să crezi în astfel de lucruri. într-o vreme mă gândeam că dacă aş putea face în aşa fel încât creş­ tinismul să fie cool, aş putea schimba lumea, pentru că dacă creştinis­ mul ar fi cool, atunci orice om ar vrea să-şi rezolve problema naturii lui păcătoase şi, dacă asta s-ar întâmpla, atunci cele mai multe dintre problemele lumii ar fi rezolvate. Am decis că cel mai bun mod de a face ca creştinismul să fie cool era să folosesc arta. Am încercat, prin urmare, să scriu o povestire scurtă despre un creştin la modă, aşa încât oricine să-şi dorească să fie ca acel creştin. Creştinul meu la modă era un tip profund. Un poet. îl studiase pe Francis Thompson în anii în care se droga şi ducea o viaţă libertină. Citise The-Hound o f Heaven, In No Strânge Land şi Four Quartets a lui T. S. Elliot. Fuma şi îi citea pe romantici. Şi pe poeţii americani. Unul din versurile scrise de Ginsberg, „Priveam cum minţile cele mai strălucite ale generaţiei mele cădeau pradă nebuniei", făcea referire, pentru el, la natura păcătoasă a omului. O parte din el îmbrăţişa şi idei de dreptate socială. Făcea skateboard şi era membru într-o trupă rock. Numele lui era Tom Toppins, dar reuşise să surmonteze handicapul de a purta numele ăsta de fraier prin aceea că era proprietarul unei motociclete Triumph vechi. în povestirea mea, Tom Toppins se întâl­ nea din când în când cu o blondă cu dreaduri. Tipa era budistă; el era creştin. Frecventa o biserică ortodoxă grecească. Din când în când ea mergea cu el la biserică, dar el nu participa în nici un fel la credinţa ei. Părerea lui era că credinţa ei era ceva de suprafaţă, şi că ea se făcuse budistă doar pentru că aşa era trendy. I-a spus asta într-o zi în 119

ALBASTRU C A JAZZUL

care luau prânzul în apartamentul ei de la mansardă şi ea a explodat de mânie. Apoi a izbucnit în plâns, dar el nu a mângâiat-o. S-a ridicat, şia luat jacheta, şi-a aprins o ţigară şi i-a spus prietenei lui că merge la biserică. Ea a ţipat, „Cum puteţi voi, creştinii, să pretindeţi că voi deţineţi tot adevărul?!“ El şi-a aranjat jacheta, uitându-se în oglindă, şi a şoptit, ca pentru sine, „Pentru că aşa stau lucrurile, iubito. Pur şi simplu, aşa stau lucrurile El a ieşit din apartament, lăsând-o să plângă în agonie şi să frece burta micuţei ei statuete care-1 întruchipa pe Budha. Nu s-a mai gân­ dit la ea până a doua zi, când a trecut pe lângă apartamentul ei. A intrat şi, cu toate că era după-amiază, a găsit-o pe fată dormind, cu faţa roşie şi plină de lacrimi. Şi-a scos din jacheta de motociclist o carte cu poezii de Elisabeth Barrett Browning şi a început să-i citească din Sonnets from the Portuguese, până ea s-a trezit. El s-a întins lângă ea şi şi-a pus braţul liber sub capul ei. Ea s-a cuibărit la pieptul lui şi a început din nou să plângă, dar el nu se oprea din citit. Iubitul meu, care m-ai ridicat De pe pământul trist unde fusesem aruncată, Şi care, printre cârlionţi-mi fără vlagă, suflat-ai Suflare de viaţă, până ce fruntea-mi, cu speranţă, A început din nou să strălucească, Cum au văzut toţi îngerii, ’Nainte de sărutu-ţi ce m-a izbăvit! Iubitul meu, iubitul meu, Ce ai venit la mine când toţi m-au părăsit, Când eu pe Dumnezeu doar îl căutam, Pe tine te-am găsit. Zilele trecute am văzut un film despre viaţa studenţilor la un colegiu de pe coasta de est, un film murdar. Era un personaj în film, un tip care vindea droguri, un nemernic, pe care toate celelalte perso­ naje din film îl plăceau şi cu care toate fetele îşi doreau să facă sex. 120

C O N VIN G ER E

Unul din băieţii cu care împart locuinţa, Grant, îmi spunea deunăzi că întotdeauna fetelor le plac tipii răi. Cred că prietena mea Amy e aşa. Şi prietena mea Suzy, dar Suzy zice că s-a schimbat şi că acum îi plac tipii relativ drăguţi şi stabili. în ce-1 priveşte pe Tom Toppins, el chiar credea în ce spunea. Nu oscila, nu era nehotărât. Acelaşi lucru care îl anima pe dealerul de droguri din filmul acela murdar, pe care nu-1 recomand, îl anima şi pe Tom Toppins: credinţa. Dude, dealerul de droguri, nu căuta pe cineva care să-l bată pe spate şi să-l înveţe anumite lucruri, el acţiona, punea lucrurile în mişcare, fiind sigur de ceva, chiar dacă tot ce făcea era imoral, chiar daca îi conducea pe oameni spre iad. Dacă crezi în ceva, cu pasiune, oamenii te vor urma. Oamenilor prea puţin le pasă în ce crezi, atâta timp cât crezi în ceva. Dacă eşti pasionat de ceva, dacă arzi pentru acel lucru, oamenii te vor urma pentru că ei cred că tu ştii ceva ce ei nu ştiu, că deţii, probabil, vreo cheie care poate duce la aflarea sensului universului. însă chestia asta cu pasiunea se poate dovedi înşelătoare, pentru că, la fel de uşor cum poate indica o direcţie, poate şi să nu indice înspre nimic. Dacă un rapper cântă cu pasiune despre cât de grozav e rappul, pasiunea lui nu indică înspre nimic. Doar bate apa-n piuă. Convingerile lui, lucrurile în care crede nu fac decât să se perieze pe ele însele, sunt superficiale. Dacă însă acelaşi rapper vor­ beşte în versurile lui despre comunitatea lui şi condamnă oprimarea şi nedreptatea, atunci putem spune că este pasionat de transmiterea unui mesaj, a ceva ce este din afara lui. E important în ce cred oamenii. Mai important decât cum arată, ce se pricep să facă sau cât de pasionaţi sunt. Pasiunea pentru nimic e ca şi cum ai alimenta cu benzină o maşină căreia îi lipsesc roţile. O astfel de maşină nu va duce pe nimeni nicăieri niciodată. Prietenul meu Andrew Protestatarul crede cu pasiune în ceva. El merge să protesteze, chiar dacă ştie că va fi şpreiat cu piper, şi face asta cu credinţa că el e o voce a schimbării. Prietenii mei republicani devin frustraţi când li-1 descriu pe Andrew ca pe un erou, dar îmi place de Andrew pentru că pasiunea şi credinţa lui îl costă ceva. Chiar dacă nu sunt de acord cu Andrew, îl apreciez pentru că e gata să se sacrifice 121

ALBASTRU C A JAZZUL

pentru ceea ce crede. Şi îl mai apreciez şi pentru că luptă pentru cauze sociale. Andrew zice că nu e suficient doar să fii activ din punct de vedere politic. Şi că legile nu vor salva niciodată lumea. în fiecare sâmbătă dimineaţa Andrew dă de mâncare celor fără adăpost. Improvizează o mică bucătărie pe un trotuar şi prepară micul dejul pentru oamenii străzii. Le serveşte acestor prieteni ai lui cafea, stă de vorbă cu ei, râde cu ei şi, dacă ei doresc, se şi roagă cu ei. E un anarhist care arde ca o torţă. Face însă toate astea pentru că crede că asta îi spune Isus să facă. Andrew nu crede în pasiunea goală. Toţi marii lideri creştini sunt oameni care gândesc simplu. Andrew nu-şi ascunde altruismul în spatele unei teorii economice care stoarce lacrimi şi care-i permite să cheltuiască cincizeci de dolari pe o partidă de golf pentru a contribui astfel la creşterea economică şi a crea locuri de muncă pentru cei săraci. El crede că a da de mâncare celor săraci, cum a spus Isus să facem, înseamnă chiar asta: a le da de mâncare, în sens literal. Andrew e cel ce m-a învăţat că ceea ce cred nu e ceea ce spun că cred; ceea ce cred e ceea ce fac. Obişnuiam să spun că eu cred că e important să spui omenilor despre Isus, dar eu însumi nu făceam asta niciodată. Cu multă bunăvoinţă, Andrew mi-a spus că, dacă nu le vorbeam oamenilor despre Isus, asta însemna că eu nu cred că Isus e o persoană importantă. Nu contează ce spun. Andrew zicea că eu nu trebuie să trăiesc ca un politician, ci ca un creştin. Cum ziceam, Andrew gândeşte simplu. o

o

o

Un prieten de-al meu, un pastor tânăr care recent a deschis o biserică, discută cu mine din când în când despre noul chip al bisericii din America—despre biserica postmodemă. El zice că biserica nouă va fi diferită de cea veche, că noi vom fi relevanţi în cultura şi pentru căutările actuale ale omului modern. Eu nu cred că vreo biserică este relevantă în cultura în care există şi pentru căutările dintotdeauna ale 122

CONVINGERE

omului dacă ea nu crede în Isus şi în puterea Evangheliei Sale. Dacă presupusa nouă biserică crede în muzica la modă şi în pagini web cool, atunci ea nu e relevantă pentru cultura actuală. Ea nu e decât un alt instrument prin care Satan caută să-i facă pe oameni să fie pasionaţi de nimic. o

o

o

Odată Tony m-a întrebat care ar fi lucrul, sau lucrurile, pentru care aş fi gata să mor. A trebuit să mă gândesc la asta mult timp şi, chiar şi după ce m-am gândit vreo două zile, lista mea a fost scurtă. în cele din urmă, sunt multe principii pentru care aş muri. Aş muri pentru Evan­ ghelie, deoarece cred că e singura idee revoluţionară pe care o cunoaşte omenirea. Aş muri pentru Penny, pentru Laura şi Tony. Andrew zice că a muri pentru ceva e uşor, pentru că o asemenea moarte e asociată cu gloria. A trăi pentru ceva, zice Andrew, e mai greu. A trăi pentru ceva trece dincolo de modă, glorie sau recunoaştere. Noi trăim pentru ceea ce credem, zice Andrew. Dacă Andrew Protestatarul are dreptate, şi eu trăiesc ceea ce cred, atunci nu pot spune despre mine că cred în foarte multe lucruri nobile. Viaţa mea dovedeşte că primul lucru în care cred e că eu sunt cea mai importantă persoană din lume. Viaţa mea dovedeşte asta, pentru că mă îngrijesc mai mult de ce să mănânc, unde să locuiesc, de fericirea mea, decât de oricine altcineva. învăţ, însă, să cred în lucruri mai bune. învăţ să cred că există şi alţii oameni în afară de mine, că adevărul nu e în ce e la modă; că Isus e cea mai importantă figură a istoriei şi că Evanghelia e cea mai puter­ nică forţă din univers. învăţ să nu devin pasionat de lucruri fără nici un conţinut, ci să cultiv pasiunea pentru dreptate, har, adevăr şi să comunic ideea că lui Isus îi plac oamenii şi chiar îi iubeşte.

123

Mărturisire Ieşirea din anonimat

CÂND ERAM COPIL, LA ŞCOALA DUMINICALĂ, ÎNVĂŢĂTOAREA MEA A

agăţat pe perete un carton mare pe care era desenat un cerc, ca o ţintă. Ne-a cerut apoi să scriem pe bucăţele mici de hârtie numele a câtorva persoane despre care ştiam că nu erau creştine, după care a luat acele bucăţele de hârtie şi le-a fixat cu ace cu gămălie în afara cercului care reprezenta ţinta. Ne-a spus apoi că scopul nostru, până la sfârşitul anu­ lui, era să mutăm acele nume din zona de dinafara cercului, care repre­ zenta faptul că ele nu-L cunoşteau pe Isus, în interiorul cercului, care reprezenta faptul că ele ar fi ajuns la o relaţie personală cu Isus. Cred că ideea a fost excelentă, pentru că ne-a ajutat să vizualizăm mai bine scopul. Nu cunoşteam nici o persoană care nu era creştină, dar eram un copil cu o imaginaţie bogată, aşa că am inventat nişte nume; Thad Thacher era unul şi William Wonka celălalt. învăţătoarea mea nu m-a crezut, ceea ce am considerat a fi o insultă, dar, cu toate astea, întrea­ ga clasă a fost entuziasmată în chiar duminica ce a urmat, când, atât Thad cât şi William erau deja creştini în urma unei convertiri dramati­ ce din care nu a lipsit anihilarea unui important cult satanic şi a unei reţele de distribuţie a drogurilor. Mai era şi ceva levitaţie pe-acolo. Cu toate că nu existau, la sfârşitul acelui an, Thad si William au fost singurele persoane care deveniseră creştine. Şi mulţi ani la rând, nicio 125

ALBASTRU C A JAZZUL

persoană din cele pe care le cunoşteam n-a devenit creştină, în princi­ pal pentru că eu nu spuneam nimănui despre Isus, cu excepţia cazu­ rilor când mă îmbătăm la vreun chef, şi atunci se întâmpla numai pen­ tru că multe dintre restricţiile pe care mi le impuneam le încălcăm, şi chiar şi atunci nu mă înţelegea nimeni pentru că ori plângeam ori bol­ boroseam ceva. o

o

o

Ca să fiu mai aproape de biserica pe care o frecventam, Imago-Dei, şi pe care o deschisese Rick, m-am mutat în centru. Ideea care-1 con­ ducea pe Rick era de a-i iubi pe oameni indiferent dacă cred sau nu că Isus e Fiul lui Dumnezeu. Rick zicea să-i iubim pe oameni pentru că sunt flămânzi, însetaţi şi singuri. Pe Rick îl durea agonia umană, şi zicea că ceva se frânsese în lume şi că noi trebuia să ne punem palmele peste rana care se făcuse. El nu vedea evanghelizarea, sau oricum i-aţi spune, ca o ţintă pe un perete unde scopul e să-i determinăm pe oameni să fie de acord cu noi cu privire la sensul vieţii. Lucrul ăsta mi se părea deopotrivă frumos şi înspăimântător. Frumos pentru că aceeaşi nevoie o aveam şi eu; adică, ştiam la modul cel mai real că aveam nevoie de Isus aşa cum aveam nevoie de apă şi de hrană. Şi totuşi, înspăimântă­ tor pentru că creştinismul e o aşa mare tâmpenie pentru mare parte din cultura zilelor noastre, şi nu-mi plăcea deloc să-i bat pe oameni la cap cu chestia asta. O mare parte din mine crede cu tărie că fiecare trebuie lăsat să-şi trăiască viaţa aşa cum vrea, şi când îmi împărtăşesc altora credinţa mă simt ca un tip de la marketing care încearcă să-şi stabilească ţinta. Unii din prietenii mei care nu sunt creştini cred că Creştinii sunt insistenţi, consecveţi şi deranjanţi, dar nu e adevărat. Creştinii care pot fi caracteritaţi în felul ăsta sunt roata care scârţâie. Cei mai mulţi creştini au un respect enorm pentru spaţiul şi libertatea celorlalţi; doar că ei au găsit o bucurie în Isus pe care vor să o aibă şi alţii. De-aici tensiunea. într-un recent interviu la radio, mi s-a cerut, oarecum brutal, de 126

MĂRTURISIRE

către gazda emisiunii, care nu era creştin, să apăr creştinismul. I-am spus că nu puteam face asta şi că, mai mult decât atât, nici nu voiam s-o fac. M-a întrebat dacă eram creştin şi i-am răspuns că da. „Atunci de ce nu vrei să aperi creştinismul?", m-a întrebat el, nedumerit. I-am spus că nu mai ştiam ce voia să spună acel termen, de „creştinism". Dintre sutele de mii de oameni care ascultau acea emisiune, unii dintre ei avuseseră experienţe dureroase cu creştinismul; probabil la şcoala duminicală învăţătorul strigase la ei, probabil fuseseră abuzaţi de vreun slujitor al Domnului sau terorizaţi de părintele lor creştin. Pentru ei, termenul creştinism desemna ceva ce nici un creştin pe care-1 cunosc n-ar apăra. Dacă eu aş fi facut-o, n-aş fi reuşit altceva decât să-i fac pe acei oameni să devină şi mai mânioşi. Şi n-am făcut-o. Opriţi zece oameni pe stradă şi întrebaţi-i ce le vine în gând când aud cuvântul creştinism şi veţi obţine zece răspunsuri diferite. Cum să apăr un ter­ men care pentru zece oameni diferiţi înseamnă zece lucruri diferite? Iam spus gazdei talk show-ului radiofonic că preferam să vorbesc despre Isus şi despre cum am ajuns să cred că Isus există şi că mă iubeşte. Gazda emisiunii m-a privit şi în ochi avea lacrimi. După ce s-a încheiat emisiunea, m-a întrebat dacă puteam merge undeva să luăm prânzul împreună. Mi-a spus că nu-i plăcea deloc creştinismul, dar că îşi dorise dintotdeauna foarte mult să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu. o

o

o

Pentru mine, împărtăşirea credinţei mele cu oamenii din jur a început cu renunţarea la creştinism şi îmbrăţişarea spiritualităţii creştine, ceva nonpolitic, tainic, ce nu poate fi decât trăit, nicidecum explicat. Terme­ nul de creştinism, spre deosebire de acela de spiritualitate creştină, nu m-a mişcat niciodată sufleteşte. Şi consideram că n-aş fi fost de bună credinţă dacă aş fi vorbit unui prieten despre o credinţă care nu mă mişca sufleteşte. Nu puteam împărtăşi ceva ce nu trăiam. Şi nu trăiam creştinismul. Acesta nu făcea pentru mine nimic. Era ceva ca matema­ tica, un sistem de reguli, ce e bine şi ce e rău, dar nu era ceva tainic; nu-L găseam nicăieri în creştinism pe Dumnezeu coborându-Se din cer 127

ALBASTRU C A JAZZUL

ca să facă lucruri minunate în viaţa mea. Şi dac-aş fi împărtăşit creşti­ nismul cu cineva, aş fi simţit că încercam, mai ales, să determin acea persoană să fie de acord cu mine, mai degrabă decât să o conduc spre o întâlnire cu Dumnezeu. Nu mai puteam vorbi nimănui despre creşti­ nism, dar îmi plăcea să vorbesc despre Isus şi despre spiritualitatea care se naşte o dată cu o relaţie cu El. Tony Poetu’ zice că biserica zilelor noastre e ca un animal rănit. El zice că odată aveam putere şi influenţă, dar că acum nu mai avem de nici una şi pe mulţi dintre liderii noştri asta îi nelinişteşte şi-i face să se comporte ca nişte copii cărora li s-a luat jucăria, furioşi că nu mai pot face ce şi cum vor. Ei îşi maschează acţiunile, aşa încât să pară că ceea ce fac se bazează pe principii, dar adevărul e altul, zice Tony, ade­ vărul e că sunt plini de amărăciune. Vor să-şi ia mingea şi să plece acasă, pentru că li se spune că trebuie să stea pe bancă. Tony şi cu mine suntem de acord că ceea ce vrea Dumnezeu să facem e să stăm pe bancă în smerenie şi să întoarcem şi celălalt obraz, ca Gandhi, ca Isus. Am decis că atitudinea corectă cu care să împărtăşim credinţa noastră altora e una de smerenie şi dragoste, nu una dominată de vreo dorinţă de putere. o

o

o

în fiecare an la Reed se organizează un festival căruia-i spun Red Fayre. Conducere colegiului închide campusul, pentru ca toţi studenţii să poată petrece. Gărzile colegiului ţin autorităţile la distanţă şi toţi stu­ denţii se îmbată şi fumează marijuana, iar unii chiar se dezbracă în pielea goală. Noaptea de vineri spre sâmbătă e în principal pentru beţie, iar cea de sâmbătă spre duminică pentru fumat marijuana. Con­ ducerea colegiului aduce la festival The White Bird (Pasărea albă), o unitate medicală mobilă specializată în intervenţia în cazul crizelor provocate de consumul excesiv de droguri. Studenţii amenajează locuri speciale cu lumini obscure şi ecrane de televizor care să accentueze starea indusă de droguri. Câţiva dintre studenţii creştini din micul nostru grup s-au gândit că 128

MĂRTURISIRE

festivalul ăsta ar fi un bun prilej să ieşim din anonimat, ca să ştie toţi că în campus erau şi câţiva creştini. într-o după-amiază, Tony POetu’ şi cu mine discutam în camera mea despre ce-am putea face şi despre cum să spunem despre noi unor studenţi care, în trecut, se arătaseră ostili creştinilor. Ca şi prietenii noştri, şi noi simţeam că Red Fayre reprezenta o ocazie bună să facem asta. Eu am zis să construim o cabi­ nă de mărturisire în mijlocul campusului şi să scriem cu vopsea pe o bucată de placaj deasupra ei „Mărturiseşte-ţi păcatele". Am zis asta pentru că ştiam că mulţi studenţi aveau să păcătuiască, şi spiritualitatea creştină începe cu mărturisirea păcatelor şi pocăinţă. Am spus-o şi ca o glumă. Dar Tony a zis că era o idee extraordinară. Stătea acolo pe canapeaua mea, cu mintea undeva departe, şi m-am speriat, pentru că, preţ de câteva secunde, apoi de un minut, am crezut că chiar voia să materializeze ideea. „Tony“ , am zis încet. „Ce?“ , a zis el, privind în gol la peretele din faţă. „N-o să facem asta", i-am zis. Tony a coborât cu privirea pe perete până a ajuns să mă privească drept în ochi. Un zâmbet i-a apărut pe faţă. „O, ba o s-o facem, Don. O s-o facem sigur. Vom construi o cabi­ nă de mărturisire!" Ne-am întâlnit cu toţii—Penny, Nadine, Mitch, Iven, Tony şi cu mine. Tony a zis că eu aveam o idee. Priviririle tuturor s-au întors spre mine. Le-am spus că Tony glumea şi că nu aveam nicio idee. Privirile s-au întors spre Tony. Tony s-a uitat urât la mine şi mi-a zis să le spun ideea. Le-am spus că aveam o idee stupidă pe care nu o puteam pune în practică fără să fim atacaţi. Au devenit cu toţii mai atenţi. Le-am spus că ideea era să construim în mijlocul campusului o cabină de măr­ turisire deasupra căreia să scriem cu vopsea pe o bucată de placaj „Cabină de mărturisire". Penny şi-a dus mâna la gură. Nadine a zâm­ bit. Iven a râs. Mitch a şi început să facă schiţa cabinei pe un şerveţel. Tony a dat aprobator din cap. Eu am făcut pe mine. „Studenţii o să-i dea foc", a zis Nadine. „O să-i fac o trapă", a zis Mitch cu degetul în aer. 129

ALBASTRU C A JAZZUL

„îmi place ideea, Don“ , m-a bătut Iven pe spate. „Nu vreau să am de-a face nimic cu asta", a zis Penny. „Nici eu", a zis eu. „OK, gata." Tony ne-a făcut pe toţi atenţi. „Fiţi atenţi cum o să faeem." S-a aplecat puţin în faţă şi şi-a adunat gândurile. „Nu ni se vor face nouă mărturisiri." îl priveam încurcaţi, ce voia să spună? „Noi ne vom mărturisi lor. Le vom mărturisi că, în calitate de urmaşi ai lui Isus, nu le-am arătat suficientă dragoste; că nu am nutrit gânduri bune despre ei şi că ne pare rău. îi vom ruga să ne ierte pentru cruciade, pentru teleevanghelişti, să ne ierte pentru a-i fi neglijat pe cei săraci şi singuri, să ne ierte pur şi simplu, şi le vom spune că, în egoismul nos­ tru, nu L-am reprezentat cum se cuvine pe Isus în campus. Le vom spune celor care vor intra în cabină că Isus îi iubeşte. “ Toţi am rămas tăcuţi, pentru că era evident că ceva frumos şi ade­ vărat căzuse în mijlocul nostru. Cu toţii ne ziceam în sinea noastră că ideea era extraordinară şi puteam citi asta în ochii fiecăruia. Ne-am fi simţit atât de bine să ne putem cere iertare, iertare pentru cruciade, pentru Columb şi pentru genocidul pe care acesta îl comisese în Insulele Bahamas în numele lui Dumnezeu, iertare pentru misionarii care au debarcat în Mexic şi care şi-au continuat înaintarea spre vest ucigând indieni în numele lui Hristos. îmi doream cu disperare să spun că în niciunul din toate acestea nu fusese Isus, şi-mi doream cu dispe­ rare să-mi cer iertare pentru multele situaţii în care nu L-am reprezen­ tat cum se cuvine pe Domnul. Simţeam că îl trădasem pe Domnul prin faptul că-i judecasem în loc să-i iubesc pe oamenii pe care El îi iubise, nefacând altceva decât să înşir vorbe goale despre drepturile omului. Atâţia ani din viaţa mea apărasem creştinismul pentru că, îmi ziceam, a admite că se făcuse ceva rău ar fi însemnat discreditarea întregului sistem religios, dar problema era pusă greşit, pentru că nu despre un sistem religios era vorba, ci despre oameni care ar fi trebuit să-L urmeze pe Hristos; şi lucrul important care trebuia făcut, lucrul corect care trebuia făcut, era să ne cerem iertare pentru a-L fi împie­ dicat pe Isus să ajungă la inimile oamenilor. Mai târziu, în parcarea colegiului, am avut o discuţie cu un profe­ 130

MĂRTURISIRE

sor extrem de arogant, care m-a întrebat ce mă adusese la Reed. I-am spus că dorinţa de a audia un curs care-mi plăcea, dar că, de fapt, motivul adevărat fusese acela de a interacţiona cu puţinii creştini care studiau la Reed. Profesorul m-a întrebat dacă eram evanghelist. I-am spus că nu credeam că sunt, că nu mă consideram evanghelist. A con­ tinuat prin a compara ceea ce făceam eu cu ceea ce făcuse căpitanul Cook, care încercase să aducă valorile creştine indigenilor din Hawaii. M-a privit în ochi şi mi-a zis că triburile acelea îl omorâseră pe Cook. Nu-mi prevedea un viitor în roz la Reed. Pe tot drumul spre casă pe motocicleta mea am clocotit de furie şi m-am imaginat facându-1 terci pe profesorul ăla chiar acolo în parcare, în faţa ochilor aveam zâmbetul lui ironic şi figura lui mândră de mare intelectual. Aşa era, creştinii făcuseră mult rău omenirii, dar eu nu. Nu omorâsem pe nimeni. Şi oamenii aceia nu-L urmau pe Isus când au comis acele crime împotriva umanităţii. Erau slujbaşii statului, şi întot­ deauna statul se foloseşte de Dumnezeu pentru a manipula masele. Şi Clinton şi Bush pretindeau că urmează învăţătura lui Isus. La noi, orice politician care vrea să aibă priză la public zice că doctrina lui nu se abate de la preceptele lui Isus. Uneori însă adevărul e altul, şi pentru asta nu trebuie acuzat Isus. în urmă cu câteva zile, Tony a venit la campus şi era trist. Zicea că văzuse în parcarea campusului o maşină pe care era lipit un autocolant pe care se putea citi „Mare păcat că nu-i mai putem arunca pe creştini la fiare “. M-am rugat cu privire la ideea ce-o avusesem să construim cabina de mărturisire. M-am întrebat dacă-mi puteam cere iertare şi să o fac sincer. M-am întrebat dacă mă puteam pleca în faţa unei culturi care, într-o anumită măsură, ne făcuse rău şi continua să ne facă. Puteam vedea însă pe faţa lui Penny, în privirea lui Iven, că asta era ceea ce-şi doreau; doreau să-i iubească pe aceşti oameni, prietenii lor, şi nu conta cât i-ar fi costat asta. Nu le păsa că fuseseră răniţi adânc, cu siguranţă de mai multe ori şi mai adânc decât fuseserăm răniţi Tony şi cu mine, aşa că am cumpărat lemnul pentru cabină şi l-am depozitat în garajul meu şi vineri seara am mers la parada Thesis şi i-am privit pe toţi îmbătându-se, dansând ca nebunii şi stropindu-se unii pe alţii cu bere. 131

ALBASTRU C A JAZZUL

Tony şi cu mine ne-am îmbrăcat în straie de călugări şi am început să umblăm prin tot haosul ăla şi hainele de pe noi au ajuns să fie îmbibate de alcoolul cu care se stropeau unii pe alţii. Studenţii veneau la noi şi ne întrebau ce facem acolo, şi le spuneam că a doua zi vom fi în cam­ pus pentru mărturisire. Ne priveau cu uimire şi unii ne întrebau dacă vorbeam serios. Le spuneam să vină să ne vadă, pentru că aveam să construim o cabină de mărturisire. A doua zi dimineaţă, în vreme ce toţi dormeau mahmuri după noap­ tea de beţie, Mitch, Tony şi nu mine am început să construim cabina. A ieşit uriaşă, mult mai mare decât ne aşteptam, aproape ca o baracă. I-am pus şi un acoperiş înclinat şi interiorul l-am împărţit în două încăperi. între cele două încăperi am montat un perete despărţitor pe care l-am completat cu o perdea, astfel încât cel care venea la mărtu­ risire să poată ieşi şi intra cu uşurinţă. Pe unul in pereţii încăperii în care urma să stăm noi, am montat o uşă cu încuietoare pentru ca nimeni să nu poată intra peste noi să ne scoată din cabină. Pe partea din afară a unuia din pereţii cabinei Nadine a scris cu vopsea „Cabină de mărturisire “. Încet-încet campusul reîncepea sa prindă viaţă şi cei care treceau pe lângă cabină ne întrebau ce facem. Se opreau şi priveau cu uimire. „Şi ce trebuie să facem noi?", întrebau ei. „Să vă mărturisiţi păcatele", le răspundeam. „Cui?“ ne întrebau ei. „Lui Dumnezeu", le spuneam noi. „Nu există Dumnezeu", replicau ei. Ce făceam noi, ne-au zis unii din­ tre ei, era cel mai curajos lucru pe care-1 văzuseră până atunci. Toţi însă erau amabili, ceea ce ne surprins. Eu stăteam afară, lângă cabină, şi prin faţa mea trecea o mare mul­ ţime albastră. Toţi, mai bine de o sută de oameni, erau goi şi pictaţi cu albastru. Treceau pe lângă cabină urlând şi făcându-mi cu mâna. Le răspundeam făcându-le şi eu cu mâna. Oamenii goi arată amuzant când îi vezi goi în realitate şi nu prin reviste de un anumit gen. Noaptea de sâmbătă la Red Fayre e animată şi veselă. Soarele apune peste campus şi, la scurt timp după ce se lasă întunericul, încep focu­ rile de artificii peste terenul de tenis. Studenţii stau întinşi pe jos pe o colină şi râd şi sunt fascinaţi şi au privirile înceţoşate. Punctul forte al 132

MĂRTURISIRE

serii e o piesă de teatru la care amfiteatrul e plin ochi de studenţi. Scopul piesei de teatru e să accentueze starea indusă de droguri. Acto­ rii sunt toţi îmbrăcaţi în negru şi mişcă păpuşi colorate şi decupaje din carton care prind viaţă în semiobscurul scenei. Toţi sunt cuprinşi de admiraţie. Petrecerea continuă până spre zori, aşa că era destul de târziu când am început activitatea la cabină. Am aprins câteva torţe de gazon pe care le-am înfipt în pământ, chiar lângă cabină. Tony şi Iven au zis că eu trebuia să intru primul, ceea ce eu n-am vrut să fac, dar mi-am făcut curaj şi am intrat în cabină. M-am aşezat pe o găleată întoarsă şi miam ridicat privirile spre tavan. De-afară se puteau auzi urletele mulţi­ mii de studenţi. Mi-i imaginam pe dansatorii cool, pe fetele cu fuste mini mişcându-se prin semiobscur, pe DJ-ii din podul scenei, îmi ima­ ginam ecranul uriaş cu efecte cinematice şi auzeam sutele de waţi care se revărsau din incintele acustice uriaşe, ca un zid de sunet, bombar­ dând urechile şi trupurile. Nimeni nu va veni să mărturisească nimic, m-am gândit. Cine să se oprească din dansat ca să-şi mărturisească păcatele? Şi mi-am zis că fusese o idee proastă pe care Dumnezeu n-o agreea. Ce făcusem se pare că nu mânia pe nimeni, dar şi nimănui nu prea-i păsa de ce făcusem. Nu era nimic relevant în spiritualitatea creştină, continuam eu să mă gândesc. Dumnezeu, dacă măcar era prezent în locul acela, nu avea nicio şansă să se facă auzit. Orice om vrea să poarte o discuţie despre adevăr, dar adevăr nu mai există. Singurul adevăr e ceea ce e cool, ceea ce e la televizor, ce protest mai are loc pe nu ştiu unde prin oraş, fără să conteze pentru ce se protestează; contează doar cine va veni la acel protest şi dacă după încheierea acestuia va fi un spectacol, o petrecere, ceva, şi dacă ne vom putea afişa cu ceva la acea petrecere, ca să ieşim cumva în evidenţă. Şi în mijlocul tututor acestora noi suntem ca mor­ monii pe biciclete. Stăteam acolo şi mă întrebam dacă lucrurile în care credeam erau adevărate, dacă spiritualitatea creştină măcar era ade­ vărată. Nu pui sub semnul întrebării caracterul de a fi adevărat al unui lucru până nu trebuie să explici acel lucru unui sceptic. Nu mă simţeam bine să stau acolo în cabina aceea şi să port pe mine straiele acelea 133

ALBASTRU C A JAZZUL

aiurea de călugăr. îmi doream să ies şi eu la petrecerea şi nebunia deafară. Toţi de-acolo erau cool, în vreme ce noi eram doar religioşi. Eram pe punctul să ies şi să-i spun lui Tony că renunţ, când el a ridicat perdeaua şi a zis că aveam primul client. „Salutare", zise tipul care intră în cabină şi se aşeză pe scaun, cu un zâmbet pe faţă. „Salutare", i-am răspuns, şi l-am întrebat cum îl cheamă. Mi-a spus că-1 cheamă Jake. I-am strâns mâna, pentru că nu ştiam ce altceva să fac. „Deci, care-i chestia? Trebuie să vă înşir toate picanteriile pe care le-am spus la Red Fayre, corect?", zise Jake. „Nu." „OK, dar atunci ce? Care-i jocul?" întrebă el. „Nu-i un joc. E un fel de... mărturisire." „Vrei să-mi mărturisesc păcatele, corect?" „Nu, nu asta facem aici." „Atunci, încă o dată: care-i chestia, omule? Ce e cu haina aia de călugăr pe care-o porţi?" „Păi... ştii, noi aici în campus suntem un grup creştini..." „înţeleg. Un loc ciudat pentru creştini, dar ascult." „Mulţumesc", i-am zis. Tipul era foarte răbdător şi amabil. „Acu­ ma, ca să-ţi spun, câţiva din grupul nostru ne-am gândit că, de-a lun­ gul vremii, creştinii au greşit, într-un fel sau altul, faţă de omenire, în .general. Mă refer aici la cruciade, mă-nţelegi, şi la toate celelalte..." „Mă-ndoiesc că tu personal ai participat la vreo cruciadă." „Nu, n-am participat", am zis. „Dar chestia e că noi suntem urmaşi ai lui Hristos. Credem că El e Dumnezeu, şi toate celelalte; El ne-a lăsat nişte învăţături, nişte idei, pe care noi nu le-am reprezentat în cel mai onorabil mod, mă-nţelegi. El ne-a cerut să fim nişte buni reprezen­ taţi ai Lui printre oameni, dar lucrul ăsta se poate dovedi uneori foarte dificil de îndeplinit. “ „înţeleg", zise Jake. „Aşa că... noi, creştinii din campus, vrem să ne mărturisim vouă." „Voi să vă mărturisiţi nouă!", zise Jack, izbucnind în râs. 134

MĂRTURISIRE

„Da. Noi vouă. Adică eu să mă mărturisesc ţie.“ „Măi, dar tu chiar vorbeşti s e r io s ? z is e Jake, încetând să mai râdă şi devenind el însuşi serios. I-am spus că da, vorbeam serios. M-a privit şi mi-a spus că nu tre­ buia să mărturisesc nimic. I-am spus că eu totuşi voi mărturisi, şi în acel moment am avut sentimentul covârşitor că trebuia să-i spun lui Jake că-mi părea rău pentru tot. „Şi ce vrei să mărturiseşti?“ , a întrebat el. Am clătinat din cap şi am privit în pământ. „Totul", am zis. „Explică-te“, a zis el. „Sunt multe. Voi încerca să fiu scurt", am început. „Isus ne-a spus să le dăm de mâncare celor săraci şi să legăm rănile celor loviţi. Eu unul n-am prea făcut asta. Isus a spus să-i iubesc pe cei ce mă prigo­ nesc. Eu am tendinţa să lovesc, în special când mă simt ameninţat, mănţelegi, când eul meu se simte ameninţat. Isus nu a amestecat spiritu­ alitatea cu politica. Eu am crescut făcând tocmai asta. Am fost o piedică în calea răspândirii mesajului central al lui Hristos. Ştiu că am greşit şi că mulţi oameni nu vor asculta cuvintele lui Hristos din cauză că oameni ca mine, care îl cunosc pe El, în discuţiile pe care le poartă cu alţi oameni, îşi promovează propriile idei, propria agendă, mai degrabă decât doar să trasmită mai departe mesajul pe care Hristos îl doreşte transmis fiecărui om. Şi-ar mai fi multe..." „E OK, omule", zise Jake, cu blândeţe. Ochi-i începeau să se umezească. „îm i...", am zis, dregându-mi vocea, „...îmi pare rău pentru toate astea." „Te iert", zise Jake. Şi era sincer. „Mersi", i-am zis. Jake stătea acolo şi privea în jos, apoi şi-a ridicat privirea spre fla­ căra unei lumânări. „Ce faceţi voi aici e extraordinar", zise el. „Mulţi oameni ar avea nevoie să audă asta. “ „Crezi că am rănit mulţi oameni?" l-am întrebat. „Pe mine nu m-aţi rănit. Eu doar cred, mă-nţelegi, că nu e prea popular să fii creştin. Şi în special într-un loc ca ăsta. Nu cred că au 135

ALBASTRU C A JAZZUL

fost răniţi mulţi oameni. însă cei mai mulţi oameni au o reacţie puter­ nică la ceea ce văd la televizor. Toţi predicatorii ăştia bine îmbrăcaţi care-i susţin pe republicani." „Dar asta nu e imaginea întreagă", am zis eu. „Asta e doar ce se vede la televizor. Eu am prieteni care, aş putea spune, trăiesc pentru a da de mâncare celor săraci şi a-i apăra pe cei lipsiţi de apărare. Fac asta pentru Hristos. “ „Tu crezi cu-adevărat în Isus, nu?" mă întrebă el. „Da, cred. De cele mai multe ori cred. Uneori mă mai îndoiesc, dar de cele mai multe ori cred în El. E ca şi cum ar fi ceva în mine care mă face să cred, şi nu pot explica ce anume. “ „Spune-ai mai devreme că există un mesaj central al lui Hristos. Nu doresc să devin creştin, mă-nţelegi, dar care e mesajul ăsta?" „Mesajul e că omul a păcătuit împotriva lui Dumnezeu şi-atunci Dumnezeu a lăsat lumea pe mâna omului, şi dacă cineva vrea să fie sal­ vat din situaţia asta, dacă cineva, de exemplu, găseşte că lumea asta e foarte goală, atunci Hristos îl va salva, dacă el vrea; dacă omul îşi cere iertare pentru a fi luat parte la răzvrătirea asta, Dumnezeu îl iartă." „Şi care e chestia cu crucea?" mă întrebă Jack. „Dumnezeu spune că plata păcatului e moartea" i-am zis eu. „însă Isus a murit pentru ca niciun om să nu mai trebuiască să moară. Dacă credem asta, suntem creştini." „De-asta poartă oamenii cruciuliţe la gât?" mă întrebă el. „Cred că de-asta. Şi probabil şi pentru că e la modă. Unii oameni cred că a purta o cruciuliţă la gât sau a avea tatuaje cu cruce sau altce­ va de genu’ ar avea o putere mistică. “ „T\i crezi asta?" mă întrebă Jake. „Nu" am răspuns. I-am spus că eu cred că puterea mistică vine prin credinţa în Hristos. „Tu ce crezi despre Dumnezeu?" l-am întrebat. „Nu ştiu. Pot zice că nu cred în Dumnezeu, mă-nţelegi. Sunt prea multe necunoscute îl ce-L priveşte. în acelaşi timp însă aş putea zice că cred în Dumnezeu. Cred că cineva e responsabil de toate astea, de lumea asta în care trăim. Totu-i aşa de confuz..." 136

MĂRTURISIRE

„Jake, dacă vrei să-L cunoşti pe Dumnezeu, să ştii că poţi. Dacă-L chemi pe Isus, El vine. “ „Mersi, omule. Văd că eşti serios în ce spui.“ Ochii-i i se umeziră din nou. „Ce faceţi voi aici e extraordinar", repetă el. „O să spun pri­ etenilor mei despre asta. “ „Nu ştiu dacă să-ţi mulţumesc sau nu pentru asta“ , am zis râzând. „Pentru că eu trebuie să stau aici şi să mărturisesc tot ce-am făcut rău.“ Jake m-a privit foarte serios. „Merită" a zis el. Mi-a strâns mâna şi, când a ieşit din cabină, altcineva aştepta să intre. Lucrurile au de­ curs în felul ăsta câteva ore. Eu am vorbit cu vreo treizeci de oameni, şi Tony primea mărturisiri la o masă de picnic, în afara cabinei. La ter­ minarea mărturisirii, mulţi voiau să ne îmbrăţişeze. Toţi cei care au intrat în cabină au fost recunoscători şi binevoitori. Ceea ce-am făcut atunci m-a schimbat. Am început îndoindu-mă, şi la sfârşit am ajuns să cred cu o aşa tărie în Isus încât aş fi fost gata să mor ca să fiu cu El. Cred că noaptea aceea a fost începutul schimbării pentru mulţi dintre noi. Iven a organizat un grup de studenţi cu care mergea la un azil local pentru cei fără adăpost pentru a duce mâncare celor săraci, şi de multe ori trebuia să limiteze numărul celor care ar fi dorit să meargă cu ea, pentru că microbuzul care îi ducea nu avea decât vreo douăzeci de locuri. Am organizat o acţiune căreia i-am zis Ziua Celor Săraci, în care le-am cerut studenţilor să trăiască cu mai puţin de trei dolari în­ treaga zi, pentru a practica în felul ăsta solidaritatea cu cei săraci. Au participat mai mult de o sută de studenţi. Penny a vorbit la Vollume Lounge despre sărăcia din India şi au venit să o asculte peste şaptezeci şi cinci de studenţi. înainte de noaptea aceea, la cele mai mari eveni­ mente pe care le organizam veneau în ju r de zece oameni. într-o seară am organizat un eveniment la care le-am cerut studenţilor să vină şi săşi manifeste ostilitatea faţă de creştini. Am răspuns celor care ne între­ bau în ce credem şi le-am spus de ce-i iubim pe oameni, pe cei răniţi, şi ne-am cerut din nou iertare celor de la Reed pentru răul pe care l-am făcut omenirii. Ne-am făcut prieteni noi şi am ajuns ca la un moment 137

ALBASTRU C A JAZZUL

dat să avem în campus patru studii biblice diferite pentru studenţii care nu se considerau creştini. Am văzut mulţi studenţi devenind interesaţi de Hristos. Dar cel mai important lucru a fost că noi, ca şi creştini, am simţit că relaţia cu cei din jurul nostru se reparase. Ne simţeam iertaţi şi eram recunoscători pentru asta. Pe la trei dimineaţa, în noaptea în care s-au făcut mărturisirile, am ieşit din campus pe jos, cu rasa de călugăr sub braţ, şi când am ajuns la stejarul mare de la marginea pajiştii în mijlocul căreia se află fântâ­ na, m-am întors şi am privit spre campus. Totul părea modern şi vechi în acelaşi timp şi puteam vedea licărind luminile de la Student Center şi puteam auzi ritmul muzicii. Câţiva tineri se jucau pe pajişte şi unii se alergau pe alei. Se auzeau râsete, se dansa, era viaţă. Am avut sentimentul puternic că Isus era relevant în locul acela. Am avut sentimentul puternic că dacă El nu era relevant acolo, atunci nu era relevant nicăieri altundeva. M-am simţit foarte liniştit. M-am simţit puternic legat de Dumnezeu pentru că mărturisisem atât de multe unui număr atât de mare de oameni şi lăsasem jos o povară atât de grea şi fusesem iertat de oamenii faţă de care greşisem prin indiferenţă şi prin faptul că-i judecasem. Am vrut să mă aşez şi să stau acolo puţin, dar era rece şi iarba era udă. Am mers acasă şi, când am ajuns în camera mea, am adormit pe canapea şi dimineaţa mi-am făcut o cafea şi am ieşit în poartă la Graceland şi m-am întrebat dacă lucrurile care se întâmplaseră cu o seară înainte chiar se întâmplaseră cu adevărat. Ieşi­ sem din anonimat. Eram creştin. Atât de mulţi ani până în acel moment căutasem să-I aduc îmbunătăţiri lui Dumnezeu, dar acum adusesem îmbunătăţiri lumii. Eram gata să vorbesc despre credinţa mea cu ori­ cine. Era ceva cool, ceva altfel. Şi-mi simţeam sufletul uşor.

138

12 Biserică Ce fac ca sâ nu mâ mânii

T r e b u ie s pu s c ă s u n t o p e r s o a n ă in d e p e n d e n t ă . N u - m i p l a c e n im ic

ce e instituţionalizat. Nu-mi plac organizaţiile. Nu spun că instituţiile şi organizaţiile sunt ceva greşit sau rău; nu spun decât că mie nu-mi plac. Unora nu le place muzica clasică, altora nu le place pizza, mie nu-mi plac instituţiile. Antipatia mea faţă de acestea provine din multe lucruri, de la atmosfera impersonală pe care o simt când intru în biroul unei instituţii până la sistemul de voice-mail care mă întâmpină când sun la bancă. Sau expresia feţei oricărui angajat de la oricare fast-food sau telefoanele pe care le primesc în mijlocul prânzului, când sunt în­ trebat cu ce firmă de curierat lucrez. Oamenii ăştia nu vor niciodată doar să stăm de vorbă; ei întotdeauna îşi au agenda lor. Antipatia mea faţă de instituţii e mai degrabă un sentiment, nu e ceva ce poate fi explicat. Bineînţeles, instituţiile îşi au şi părţile lor bune. Tradiţia, de exemplu. Coridoarele de la Harvard, încărcate de istorie, de gândire, excelenta cafea Starbucks pe care o găsesc uşor în peste treizeci de localuri, toate nu mai departe de 5 kilometri de unde locuiesc. Dar toate locurile de muncă pe care le asigură instituţiile? Fără mecanismul ăsta instituţional, unde-ar munci oamenii? Cred că avem nevoie de ele. De instituţii. De organizaţii. Dar mie tot nu-mi plac. Şi nu sunt obligat să-mi placă. E dreptul meu. Nu-mi place nici biserica, din aceleaşi motive. Sau, mai corect ar 139

ALBASTRU C A JAZZUL

fi să spun, nu mi-a plăcut biserica. îmi place să iau parte la o slujbă catolică din când în când, dar cred că asta din cauză că e ceva deosebit pentru mine. Am crescut într-o familie baptistă. îmi place să mă uit din când în când la vreo emisiune TV religioasă. E un lucru mai bun decât să mă uit la vreo comedie. Vreau să studiez psihologia, ca să pot fi invitat la emisiuni TV religioase şi să pot oferi oamenilor soluţii la pro­ blemele lor. O perioadă am fost de-a dreptul fascinat de teleevanghelişti. Nu-mi puteam permite înfiinţarea unei televiziuni creştine, dar aveam un calculator, aşa că intram pe chat-uri şi încercam să ofer remedii oamenilor răniţi sufleteşte. La început a fost interesant, mi-a plăcut, dar cu timpul a devenit plictisitor. Unii dintre prietenii mei şi-au părăsit bisericile şi au trecut la ortodo­ xia grecească. Cred că aşa ceva e cool. Ortodoxie grecească. Dar să nu fii grec. Pentru că altfel nu faci decât să mergi acolo unde se presupune că trebuie să mergi, şi atunci se cheamă că eşti conformist. Dac-aş fi grec, n-aş merge la o biserică ortodoxă grecească. Dac-aş fi grec, aş merge la o biserică baptistă. Şi toţi de-acolo ar zice că sunt exotic şi cool.

o

o

o

Acum merg la o biserică unde pot spune că-mi place foarte mult să merg. N-am crezut niciodată că voi spune aşa ceva despre o biserică. Dar biserica asta îmi place foarte mult. îi zice Imago-Dei, în latină, ceea ce înseamnă „Chipul lui Dumnezeu“. E exotic şi cool să pui denu­ miri latineşti. în bisericile la care mersesem înainte, mi se părea că nu-mi găseam locul. întotdeauna mă simţeam ca un copil adoptat, cumva în genul „mai e loc la masă şi pentru tine“. Ştiţi ce înseamnă asta? Eram accep­ tat dar nu înţeles. La masă era loc şi pentru mine, dar eu nu făceam parte din familie. Nu foloseşte la nimic să dai în biserică, aşa că nu voi face afirmaţii generale împotriva bisericii în ansamblul ei. Nu am mers decât la câte­ va biserici, dar aceeaşi tensiune a existat între mine şi oricare dintre ele; ăsta e singurul motiv pentru care am această atitudine. 140

BISERICĂ

O

O

O

Iată care sunt lucrurile care nu mi-au plăcut la bisericile la care am mers. Primul: Aveam sentimentul că acele biserici încercau să mi-L vândă pe Isus. într-o perioadă fusesem agent de vânzări şi ne învăţau că, pentru a vinde un produs, trebuie să-i scoţi în evidenţă toate părţile bune. Şi exact senzaţia asta o aveam când îi auzeam vorbind pe unii predicatori. întot­ deauna scoteau în evidenţă părţile bune ale credinţei creştine. Şi asta mă enerva. Nu că credinţa creştină n-ar avea părţi bune, are, dar chiar nu puteau vorbi altfel despre ea decât ca despre un aspirator? N-aveam deloc impresia că Isus ar fi un produs, o marfă. Mi-L doream să fie o persoană. Şi nu doar atât, dar aveau întotdeauna grijă să sublinieze cât de grozavă era biserica lor. Foaia săptămânală a bisericii arăta ca o bro­ şură Amway. întotdeauna spuneau ce mari transformări de viaţă va pro­ duce cutare sau cutare conferinţă. Transformări de viaţă? Ce înseamnă asta? Suna foarte suspicios. Aş fi preferat să nu folosească un limbaj aşa de pompos, să vorbească simplu, fără să încerce să-mi vândă ceva. Aveam senzaţia că, după ce toată săptămâna eram bombardat cu recla­ me, mergeam la biserică pentru a fi ţinta chiar a mai multora. Un alt lucru despre bisericile la care am mers: Păreau să fie papa­ galii republicanilor. Chiar trebuie biserica să fie trena unui partid sau a altuia, în orice problemă? Chiar sunt republicanii atât de perfecţi? Aveam senzaţia că, pentru a fi parte a familiei, trebuia să cred că George W. Bush era Isus. Şi n-o făceam. Nu credeam că Isus era de acord cu mare parte din acţiunile politice ale republicanilor, sau, pen­ tru că veni vorba, ale democraţilor. Pentru mine Isus era o figură reli­ gioasă, nu una politică. într-o împrejurare, când mă aflam într-un grup restrâns, l-am auzit pe pastorul meu spunând că îl ura pe Bill Clinton. Pot înţelege că nu-ţi place ceea ce face Clinton, dar vreau ca spiritua­ litatea mea să mă elibereze de ură, nu să-mi dea motive pentru a urî. Nu puteam accepta asta. Ăsta a fost unul din principalele motive pen­ tru care am plecat din biserica aceea. Aveam senzaţia că, mergând la acea biserică, deveneam un pion al republicanilor. Până una alta, pe republicanii îi cam doare-n cot de cauza lui Hristos. 141

ALBASTRU C A JAZZUL

Un singur lucru mai vreau să spun, după care am terminat cu ches­ tiunea asta. Metafora războiului. Bisericile la care am mers îmbrăţişau metafora războiului. Ziceau că suntem într-un război, şi eram de-acord cu ei, doar că nu spuneau clar că duşmanii împotriva cărora luptăm sunt sărăcia şi ura şi nedreptatea şi mândria şi puterile întunericului. Ne lăsau să credem că războiul nostru este împotriva anarhiştilor şi-a homosexualilor. învăţătura lor mă făcea să cred că eu sunt persoana bună din lume şi anarhiştii şi homosexualii sunt oamenii răi din lume. Isus ne învaţă că toţi suntem răi şi că numai El e bun şi El vrea să ne salveze pentru că ne aflăm într-un război şi în războiul ăsta noi suntem ostatici. Adevărul e că noi trebuie să-i iubim pe hipioţi, pe anarhişti, şi chiar şi pe democraţi, şi că Dumnezeu vrea ca noi să-i privim pe toţi aceştia ca fiind mai importanţi decât noi. Orice mai puţin de-atât neso­ coteşte învăţătura lui Isus.

o

o

o

Aşa se face că ajunsesem să vorbesc, în serile de duminică, în faţa a vreo cincizeci de tineri cu care ţineam un studiu biblic, la o biserică din suburbii, însă simţeam că muream pe dinlăuntru. Nici măcar nu mai participam la principalul serviciu de închinare. Pastorul care răspundea de grupul de tineri m-a întrebat de ce nu mai veneam la biserică. A fost foarte amabil şi zicea că nu mă văzuse de mult timp la biserică. Tony Poetu’ zice că stau prost la capitolul diplomaţie. Zice că spun tot ce gândesc şi că ar trebui să ţin cont de urmările pe care s-ar putea să le aibă ceea ce spun. Pot ajunge o persoană dezagreabilă chiar fără să-mi dau seama. I-am spus pastorului că-mi era greu să merg la bise­ rică şi să nu mă mânii, şi cred c-a luat-o personal. Am încercat să-i explic ce simţeam, dar vorbeam altă limbă. M-am simţit şi stupid, ca un idiot neajutorat, dorind ca toţi să-mi poarte de grijă, să accepte ideile mele despre cine a fost şi este Isus şi despre cum vrea El să trăim. Cam pe-atunci am început să-I cer lui Dumnezeu să mă ajute să gă­ sesc o biserică în care să mă simt integrat. Aveam un prieten din Seattle pe nume Mark, care era pastorul unei 142

BISERICĂ

biserici mici, ca de ţară, din apropierea Universităţii din Washington. Biserica lui era frecventată de mulţi artişti, hipioţi şi de oameni care ascultau radioul public. O dată l-am vizitat şi mi-a plăcut comunitatea pe care o înfiinţase. Pentru prima dată după mulţi ani aveam senzaţia că puteam respira. Vizita aceea la biserica lui Mark m-a ajutat să-mi dau seama că nu eram singur în lume. Le-am spus prietenilor mei des­ pre biserica lui, prietenilor de la biserica la care mergeam în perioada aceea, dar nu s-au arătat interesaţi. Mark scrisese câteva articole pentru reviste seculare şi fusese invi­ tat de câteva ori să vorbească la radio şi căpătase reputaţia unui pastor cu o vorbire libertină. Nu ştiu de ce vorbea în felul în care o făcea. Nu devenise creştin decât când era la colegiu, aşa că probabil nu ştia că nu se cădea să vorbeşti libertin şi să fii şi pastor. Cred că unii din prietenii mei credeau că scopul diavolului este să-i facă pe oameni să vorbească libertin, şi de-aceea credeau că Mark era posedat sau ceva de genu’, şi-mi ziceau că n-ar trebui să iau parte la nimic din ceea ce făcea el. Din cauza limbajului lui libertin. Dar, cum spuneam, muream pe din­ lăuntru şi, chiar dacă vorbea libertin, Mark spunea multora despre Isus, era activ din punct de vedere social şi părea să-i iubească pe mulţi dintre oamenii pe care biserica îi respinge, cum sunt anarhiştii şi ho­ mosexualii. Cam în perioada când mă rugam ca Dumnezeu să mă ajute să-mi găsesc o biserică, am primit un telefon de la Mark care mi-a zis că avea un prieten apropiat care intenţiona să se mute în Portland ca să deschidă o biserică şi mă îndemna să mă alătur lui. Cu Rick m-am întâlnit la o cafea şi mi s-a părut un tip amuzant. Era înalt, solid, jucase fotbal la Chico State. Avea o voce ca a lui Tony din Clanul Soprano, filmul cu mafioţi. îi plăcea să zică despre el că e un şef mafiot care plantează o biserică. Şi el vorbea libertin, dar mai puţin decât Mark. Rick mi-a zis că urma să se întâlnească acasă la el cu câţi­ va oameni cu care avea să discute despre deschiderea unei biserici în Portland şi m-a invitat şi pe mine. Simţeam că Dumnezeu îmi răspun­ dea la rugăciuni, aşa că am acceptat invitaţia. Ne-am întâlnit acasă la Rick, nu eram decât opt, cei mai mulţi de-abia terminaserăm liceul. Mă simţeam ca şi cum aş fi fost la un grup de tineri. Nu credeam că 143

ALBASTRU C A JAZZUL

va ieşi ceva de-acolo. Soţia lui Rick ne-a servit cu cafea, ne-am aşezat în camera de zi şi Rick ne-a citit nişte statistici despre numărul mare de biserici care se mutaseră din zonele centrale ale oraşelor în subur­ bii şi ne-a zis că el dorea ca noi să deshidem o biserică în zona cen­ trală a oraşului. Rick îşi dorea mult să reabilităm imaginea bisericii în ochii oamenilor care ajunseseră să aibă concepţii greşite despre ea. în scurt timp numărul nostru a crescut la douăzeci, aşa că am închi­ riat capela mică a unui colegiu din centrul oraşului şi am deschis bise­ rica. îmi plăcea la biserică, mă-nţelegeţi, pentru că nu eram decât douăzeci, cei mai mulţi dintre noi adolescenţi, dar continuam să cred că acesta era modul în care Dumnezeu va răspunde rugăciunilor mele. Ca să fiu sincer, n-am crescut mult. Am rămas cam treizeci, cu toţii creştini care ne mutasem la Imago de la alte biserici. Ştiu că numărul n-ar trebui să conteze aşa mult, dar, ca să fiu sincer, îmi doream ca Imago să crească pentru că voiam ca prietenii mei de la vechea mea biserică să vadă că aveam succes; dar n-am crescut, am rămas tot în jur de treizeci. Ne întâlneam duminică seara şi apoi din nou miercuri seara pentru rugăciune. La rugăciune veneau mult mai puţini. Eram doar vreo zece şi era plictisitor. Mă simţeam ca şi cum aş fi participat la o întâlnire nereuşită a Alcoolicilor Anonimi. Stăteam în cerc şi discutam despre mizeria din viaţa noastră, după care ne rugam puţin şi mergeam acasă, într-o seară Rick a venit la întâlnire cam abătut. Fusese la o întâlnire cu mai mulţi pastori unde unul vorbise despre cum biserica pierduse contactul cu oamenii care nu ştiau nimic despre Isus. Rick ne-a spus că avea asta pe inimă şi ne-a întrebat dacă credeam că trebuia să ne pocăim şi să începem să-i iubim pe oamenii care erau foarte diferiţi de noi. Să fiu sincer, nu mi-a plăcut cum suna. Nu voiam să mă împriete­ nesc cu cineva numai pentru a-1 aduce la biserica noastră. Rick a spus că nu despre asta era vorba. A spus că era vorba despre a-i iubi pe oameni pur şi simplu pentru că există—pe oamenii străzii, pe gotici, pe homosexuali. Şi atunci mi-a plăcut cum suna. Mi-a plăcut ideea de a-i iubi pe oameni doar de dragul de a-i iubi, nu pentru a-i aduce nea­ părat la biserică. Dacă am fi ajuns să discutăm şi despre biserică, le 144

BISERICĂ

puteam spune despre Imago, dar până atunci, cui îi păsa? Aşa că am început să ne rugăm săptămână de săptămână ca Dumnezeu să ne înveţe să trăim ca misionarii, să putem vedea care erau oamenii care aveau nevoie de dragostea noastră. în scurt timp, la biserică au început să vină mulţi oameni. Şi nu ştiu de ce, sincer, cu excepţia faptului că noi toţi am fost de acord să-i iubim pe oameni, să fim buni cu ei, să-i ascultăm şi să ni-i facem prieteni. Şi pentru că numărul nostru creştea, a trebuit să ne mutăm într-o altă clădire, şi după aceea în alta, şi apoi în alta, până am ajuns să închiriem biserica asta mare, frumoasă şi foarte veche, cu vitralii şi boltă. La scurt timp după ce ne-am mutat aici, a trebuit să facem două servicii dumini­ ca, pentru ca nu încăpeam toţi în biserică la un singur serviciu. Toate astea s-au întâmplat în vreo doi ani şi acum la Imago vin cam cinci sute de oameni şi mulţi dintre ei sunt rockeri, dar toţi sunt geniali şi spiritu­ ali. Iubesc foarte mult comunitatea asta. Nicicând până acum n-am avut un sentiment mai puternic că aparţin unei familii. Mă simţeam ca unul care nu are habar ce înseamnă o comunitate adevărată, şi pe care Dum­ nezeu îl pune dintr-o dată tocmai în mijlocul unei asemenea comunităţi, pe care o face să apară de niciunde, ca prin farmec. Cum am spus mai sus, n-am crezut că voi ajunge vreodată să iubesc biserica. Dar astăzi iubesc Imago-Dei, şi uitaţi de ce: în primul rând: Este o biserică spirituală. Şi asta pentru că oamenii de la Imago-Dei se roagă şi postesc pentru diferite lucruri. Mi-a luat ceva timp până am ajuns să pricep că răspunsul la diferite probleme nu stă în marketing şi organizare, ci în spiritualitate. Dacă ne propuneam să ajungem la tineri cu mesajul crucii, nu îi duceam la o pizza sau la vreun joc, ci ne adunam şi ne rugam şi posteam şi-L rugam pe Dumne­ zeu să ne arate ce să facem. Astfel, Dumnezeu a pus pe inima unor tineri din biserică să înfiinţeze în centrul oraşului un adăpost pentru adolescenţii străzii unde ei dau de mâncare la aproximativ o sută de astfel de adolescenţi în fiecare săptămână. E cel mai ciudat grup de tineri care ar putea exista, dar asta le-a spus Dumnezeu să facă. îmi plac astfel de lucruri pentru că, mai degrabă decât să-şi slujească ei însăşi, biserica slujeşte celor pierduţi şi singuri. Mă trec fiori de bucu­ rie când mă gândesc la asta, pentru că e ceva nespus de frumos. 145

ALBASTRU C A JAZZUL

în al doilea rând: Imago promovează arta. Rick nu prea le are cu arta, dar a încredinţat problema asta unui tip pe nume Peter Jenkins, care a conceput şi schiţa cărţii pe care-o ţineţi în mână. Peter a deschis un „atelier al artiştilor", unde aceştia fac artă, îi învaţă pe alţii să facă artă şi îi încurajează pe oameni să fie creativi. Recent Peter a deschis şi o galerie într-o cafenea, în care toate lucrările expuse sunt realizate de artişti care frecventează Imago. La Imago artiştii se simt acasă. Recent, la atelierul artiştilor, şi eu am condus un mic cerc literar la care participanţii scriau eseuri sau povestiri scurte pe care apoi le citeau la flacăra lumânărilor. Cred că în multe biserici sunt artişti care nu au un spaţiu unde se pot manifesta, dar prin crearea unui asemenea spaţiu biserica oferă artiştilor o şansă de a se exprima, primind în schimb gra­ tuit lucrări pe care le poate folosi la decorare. Crearea unui atelier de arte la biserică e o idee grozavă. în al treilea rând: Comunitatea. Un lucru foarte important pentru Rick este ca oamenii să trăiască, să mănânce, să se simtă bine laolaltă. El îi încurajează pe tinerii celibatari de la Imago să lege relaţii unii cu ceilalţi, să socializeze. Lui Rick nu-i place ca oamenii să fie singuri. Avem în cadrul bisericii grupuri care se întâlnesc pe rând la câte unul din membri, şi considerăm că asta e inima bisericii noastre. Aproape toate bisericile în care am ajuns fac asta şi e extraordinar pentru ele. în al patrulea rând: Autenticitatea. Termenul e pretenţios, ştiu, dar autenticitatea chiar e o realitate la Imago. Din când în când mai vor­ besc şi eu de la amvon la Imago şi mă simt absolut liber să spun ce vreau. Nu trebuie să fac pe cucernicul ca să fiu ascultat de oameni. Autenticitatea e una din valorile cele mai importante la Imago. Şi îmi place asta pentru că, fiind eu însumi, le permit oamenilor să mă cunoască aşa cum sunt şi mă simt mai bine ştiind că oamenii mă plac pe mine cel adevărat şi nu o altă personalitate a mea, inventată. o

o

o

Unul din lucrurile pe care a trebuit să le fac după ce Dumnezeu mi-a dat o biserică a fost să renunţ la atitudinea negativă pe care o aveam 146

BISERICĂ

împotriva bisericilor pe care le frecventasem înainte. în definitiv, eram doar diferit, mă-nţelegeţi. Nu că respectivele biserici ar fi fost rele, doar că nu primeam în ele ceea ce aveam nevoie. într-o noapte am citit de patru ori Efeseni din The Message a lui Eugene Peterson, şi mi s-a părut că Păvel nu dorea ca creştinii să lupte unii împotriva altora. Se părea că Pavel era foarte preocupat de problema asta, aşa că, în mintea mea, am decis să spun inimii mele să-i iubească pe oamenii din biseri­ cile pe care le frecventasem, pe oamenii care erau altfel decât mine. A fost o decizie eliberatoare, pentru că, în momentul în care am spus ini­ mii mele să facă asta, a făcut-o, şi acum mă gândesc cu multă dragoste la nebunii ăştia de republicani fundamentalişti, şi ştiu că şi ei mă iu­ besc pe mine, şi mai ştiu că vom mânca împreună, vom frânge pâinea împreună în cer şi ne vom iubi unii pe alţii atât de tare încât ne va durea, pentru că suntem o familie în Hristos. Mai jos e o formulă, în mai mulţi paşi, pe care şi tu o poţi aplica pentru ca, mergând la biserică, să nu te mânii: • Roagă-te ca Dumnezeu să-ţi arate o biserică în care oamenii îm­ părtăşesc aceleaşi interese şi valori pe care şi tu le împărtăşeşti. • Du-te la biserica la care îţi spune Dumnezeu să te duci. • Nu mai nutri resentimente faţă de nici una din bisericile pe care le-ai frecventat. Dumnezeu le iubeşte şi pe ele aproape tot atât de mult cât o iubeşte pe a ta.

147

Id ila Fetele sunt uşor de impresionat

P r ie t e n u l m e u K u rt o b işn u ia să s p u n ă c ă g ă s it u l u n e i so ţ ii e u n

joc al procentelor. Mai zicea el că trebuie să ai două sau trei relaţii în acelaşi timp, având însă grijă ca niciuna dintre fete să nu afle despre celelalte şi lăsând întotdeauna impresia că eşti decis să pui capăt rela­ ţiei. în mod sigur una dintre fete te va părăsi, dar în locul ei o vei lua pe următoarea. Kurt credea că trebuie să ieşi la întâlnire cam cu douăzeci de fete înainte să ajungi să o cunoşti pe cea cu care te vei căsători. Credea pur şi simplu că e mai uşor să ieşi la întâlnire cu toate în aceeaşi perioadă. în cele din urmă Kurt s-a căsătorit cu o fată din Dallas şi toţi au zis că s-a căsătorit cu ea pentru banii ei. El e foarte fericit. Josh, un alt prieten de-al meu, e la cealaltă extremă. După ce m-am mutat în Oregon, m-am împrietenit cu băiatul ăsta entuziast care citea la greu din Biblie. Josh arăta bine şi era obsedat de tot ce ţine de întâl­ niri: filosofia întâlnirii, ritualurile întâlnirii şi celelalte de genu’. Făcuse şcoala acasă, în familie, şi fusese învăţat că întâlnirile, în sen­ sul tradiţional, sunt un lucru rău. Am călătorit cu el prin ţară şi l-am prezentat la diverse seminarii pe tema capcanelor întâlnirii pe care el le ţinea în faţa tinerilor. El a scris şi o carte despre acest subiect [Adio amoruri, de Joshua Harris - n.t], care a ajuns bestseller. Nu glumesc. Câţiva ani mai târziu, Josh s-a mutat la Baltimore şi s-a căsătorit. L149

ALBASTRU C A JAZZUL

am sunat după nuntă şi l-am întrebat cum a ajuns să-şi cunoască soţia fără să iasă cu ea la întâlniri înainte de nuntă. Mi-a spus că a curtat-o, ceea ce-am înţeles a însemna că devenise amiş menonit. Curtarea însă, mi-a explicat el, se aseamănă mult cu ieşitul la întâlniri, lipsindu-i însă aspectele emotive şi fizice care caracterizează întâlnirile. El şi soţia lui sunt şi ei foarte fericiţi. Prietenul meu Mike Tucker a citit multe cărţi despre ieşitul la întâl­ niri şi cunoaşte multe despre subiectul ăsta. El zice chestii de felul, „Ştii, Don, relaţiile sunt ca o bandă de cauciuc... Când o persoană tra­ ge de un capăt al benzii, cealaltă e atrasă spre aceasta, şi când cealaltă trage de capătul ei, ei bine, asta o atrage pe cealaltă chiar şi mai aproape. “ Lucrul ăsta i se pare interesant unui tip cum sunt eu, pentru că eu nu cunosc nimic despre întâlniri. Puţinul pe care-1 cunosc eu despre întâlniri e ridicol şi n-ar ajuta nici măcar doi iepuri să se repro­ ducă. Ştiu că nu trebuie să râzi de fata cu care ieşi la întâlnire şi nu trebuie să mănânci spaghete. De altceva în afară de lucrurile astea două nu am habar. Vă spun acum un pont pe care eu însă nu l-am folosit niciodată: înţeleg că poţi afla o grămadă de lucruri despre fete şi tot ce înseam­ nă lumea lor dacă citeşti Mândrie şi prejudecată, şi eu deţin un exem­ plar, dar nu l-am citit niciodată. Am încercat. Mi l-a dat o fată, împre­ ună cu câteva cuvinte pe care le-a notat în interior: în cartea aceasta e inima unei femei. Sunt sigur că inima unei femei e curată şi minu­ nată, dar primul capitol al inimii despre care fac vorbire aici e ireme­ diabil plictisitor. Nu moare nimeni. Păstrez cartea pe etajeră, pentru că fetele intră în camera mea, se aşează pe canapea şi se uită la cărţile de pe etajera din apropiere. Ai un exemplar din Mândrie şi prejudecată, exclamă fetele şi suspină uşor şi zâmbesc. Da, zic eu. Da, am. o

o

o

Nu cu mult timp în urmă am făcut o excursie la parcul Yosemite împre­ ună cu prietena mea canadiancă Julie. Am o slăbiciune pentru canadience. Nu ştiu de ce, dar când o fată din Canada mă întreabă la „şie“ 150

IDILĂ

mă gândesc, îmi pierd capul complet. în secret, o vreme, am fost înne­ bunit după Julie, dar ei îi plac tipii care fac surfing, skateboard şi care sar cu snowboard-ul din avioane. Eu nu prea mă încadrez în descrierea asta. Eu citesc cărţi scrise de ţipi care-au murit. Asta e identitatea mea. Pe lângă asta, când Julie şi cu mine ne-am cunoscut, eu aveam o relaţie cu o scriitoare drăguţă din Sud şi Juliei îi plăcea de un tip care făcea skateboard şi cânta la chitară. Relaţia cu scriitoarea însă n-a mers, pen­ tru că, deşi aveam o mulţime de lucruri în comun, nu ne puteam conec­ ta sufleteşte. Aşa că s-a întâmplat ca eu să vorbesc la o întrunire în San Fransico, Julie să călătorească prin California şi să tragă la un hostel din centru în cele câteva zile în care mă aflam şi eu acolo. Am trecut pe la hostel, am luat-o şi ne-am şi aşternut la drum spre Sierra Nevada. Eram emoţionat pentru că era mai drăguţă decât mi-o aminteam eu şi discutam relaxaţi despre ce ne doream fiecare la viitorul partener de viaţă, ce ne doream de la căsnicie şi altele de genu’. Eu ziceam că-mi doresc o canadiancă înaltă care cântă cu vocea şi la chitară, dar care, aş fi vrut să zic, nu-i seamănă lui Alanis Morisette. Aş fi vrut să zic, dar nu i-am zis, pentru că, daca-ş fi făcut-o, Julie ar fi sărit la mine. Aşa că doar i-am spus că-mi doream o fetă care să fie o mamă bună, cu care să pot avea o relaţie profundă în plan spiritual şi care să fie bună la pat. Am înşirat toate clişeele, toate chestiile ade­ vărate de secole întregi. Dar apoi mi-am deschis gura mare şi proastă şi i-am spus că eu credeam, sincer, că de fapt nu există ceea ce se chea­ mă dragoste adevărată-adevărată. Mă simţeam obosit când am spus asta. Nici nu ştiu de ce-am spus-o. Şi am continuat să vorbesc cu gura mea proastă. I-am spus Juliei că dragpstea, sau ceea ce numim noi dragoste, e într-o mare măsură „lucru de echipă“ şi că, tot ce era posibil, după ce m-aş căsători, la o vreme, mi s-ar aprinde călcâiele după o altă femeie. Am mai zis şi că soţia mea s-ar putea să fie atrasă de un alt bărbat. Acel ceva din noi care ne face să fim atraşi de alţi oameni nu este redus la tăcere prin simpla noastră păşire pe culoarul care duce la altar, am mai zis. Şi am tot dat-o înainte aşa, că trebuie să fii realist şi altele de genu’, şi cred că spuneam lucrurile astea prosteşti pentru că nu citisem Mândrie şi 151

ALBASTRU C A JAZZUL

prejudecată. Se pare că astfel de idei nu sunt cheia spre inima unei femei. Julie era convinsă că există dragoste adevărată şi că ea va fi îndrăgostită de partenerul ei pe veci şi că şi el va fi îndrăgostit de ea, tot pe veci. Juliei nu i-au plăcut ideile mele. A spus că ei nu i se va întâmpla niciodată aşa ceva, că soţul ei o va iubi cu pasiune şi o va adora până când unul din ei va muri. Nici n-a vrut să discute despre ideile mele. Stăteam acolo pur şi simplu şi mă simţeam stupid. Mă simt aşa de multe ori în viaţă. A doua zi, în drum spre Santa Cruz, i-am spus că-mi plăcea de ea, ceea ce a fost stupid, pentru că ştiu că ea nu simţea la fel. Speram însă că şi ei îi plăcea de mine. Am făcut-o într-un mod foarte stupid, cu multă timiditate. Mi se împleticea limba în gură şi inima îmi bătea ne­ buneşte. Julie a fost foarte amabilă, dar am lăsat-o baltă amândoi şi ne­ am prefăcut că nimeni nu spusese nimic de genu’. Tot restul drumului am discutat vrute şi nevrute şi am ascultat Patty Griffin, care s-a dove­ dit a fi benefic, pentru că mie întotdeauna muzica lui Patty Griffin îmi dă o stare de comfort sufletesc. Cred că dacă-ţi place de cineva trebuie să i-o spui. S-ar putea să te simţi stânjenit s-o faci, dar nu vei regreta niciodată. Din proprie expe­ rienţă însă ştiu că nu trebuie să continui să-i spui unei fete că-ţi place de ea, după ce ea ţi-a spus că ei nu-i place de tine. Şi n-are rost nici să te mai plimbi cu bicicleta prin faţa casei ei. o

o

o

Nu vreau să mă căsătoresc în viitorul foarte apropiat. Cred că până la pasul ăsta va trece ceva timp din momentul în care-o voi cunoaşte pe fata care va ajunge soţia mea. îmi place statutul de celibatar. Sunt din­ tre puţinii cărora le place. îmi doresc să mă căsătoresc cu o fată care, când sunt cu ea, să mă facă să mă simt singur. Cred că ceea ce vreau să spun e, de fapt, că îmi doresc să mă căsătoresc cu o fată în prezenţa căreia să mă simt deplin comfortabil, liber să fiu eu însumi. Sunt mo­ mente în care pot fi foarte imatur şi incomod, şi vreau să pot fi aşa şi 152

IDILA

în prezenţa ei, ca ea să nu fie nevoită să plece de lângă mine sau să se simtă jenată. Vreo cincizeci de oameni mi-au spus că mi-e frică de intimitate. Şi e adevărat. Mi-e teamă de ce vor crede oamenii despre mine şi pentru acest motiv nici nu prea ies la întâlniri. Oamenii mă plac când nu ştiu prea multe despre mine, şi am teama asta că, dacă m-ar cunoaşte mai bine, nu m-ar plăcea. Ăsta e lucrul care mă sperie cel mai tare când vine vorba de-a avea o soţie, pentru că ea ar trebui să ajungă să mă cunoască destul de bine pentru a se căsători cu mine, şi cred că, dacă ar ajunge să mă cunoască destul de bine, nu m-ar mai plăcea. Prietenul meu cel mai bun, Paul, s-a căsătorit cu o amică de-a mea, Danielle. Oamenii se schimbă după ce se căsătoresc, asta e adevărat. Când s-a căsătorit cu Paul, Danielle era o feministă înverşunată; acum, că e căsătorită, a lăsat-o mai moale cu feminismul, sau, cel puţin, nu mai e activă. E foarte îndrăgostită de Paul şi Paul e foarte îndrăgostit de ea. Uneori, când mă aflu în vizită la ei, se ciupesc unul pe altul de fund, de parcă eu nici n-aş fi de faţă. E jenant. Oamenii n-ar trebui să se ciupească unul pe altul de fund în prezenţa mea. Paul şi Danielle sunt căsătoriţi de aproape şapte ani şi au trei copii, trei fete mai exact. Am fost la nunta lor. Am citit o poezie. în fotografii, arăt incredibil de chipeş şi zvelt. Paul seamănă cu Brad Pitt, şi Danielle, care e nespus de frumoasă, arată ca o floare sau ca un portret feminin realizat de un pictor neîntrecut. Câtăva vreme după nunta lor, am locuit toţi trei într-o casă veche, enormă de pe Kearney Street din Portland. Casa e proprietatea unui unchi şi a unei mătuţi de-a Daniellei, Wes şi Maja. Cu ani în urmă aparţinuse unui faimos jucător de bashet, Bill Walton, şi se spune că în pivniţa ei a fost ţinută captivă Patty Hearst, când a fost răpită de S.L.A. [o grupare armată de guerillă din Statele Unite, activă între anii 1973 şi 1975, care se considera o avangardă a luptei revoluţionare n.t.]. Bătrânul care locuia vis-a-vis zicea că Walton că avea obiceiul să-i invite la el pe cei de la Grateful Dead [trupă rock americană n.t.], care concertau pe veranda casei. în zilele când aerul e uscat, încă se mai simte mirosul de marijuna impregnat în tâmplăria casei. 153

ALBASTRU C A JAZZUL

E o casă enormă şi eu locuiam la mansardă. Paul şi Danieli ocupau salonul principal care singur era cât un apartament. Din când în când Paul urca la mine în mansardă şi, pe fereastră, ne strecuram afară pe acoperiş, unde stăteam de vorbă şi priveam oraşul. „Cum e să fii însurat?" l-am întrebat odată. „E bine. E greu, dar e bine." „Ce e greu?" am întrebat. Paul e singura persoană din câte cunosc care se simte deplin comfortabil în pielea lui şi care spune adevărul ori de câte ori îşi deschide gura. El e ceea ce se chemă un om sincer. „Ştii, Don, căsătoria merită schim­ bul. îţi pierzi libertatea, dar câştigi un prieten. Un prieten extraordinar." M-am întrebat ce-a vrut să zică. Pe mine ideea de căsătorie mă spe­ rie tocmai din acest motiv: pierderea libertăţii. Nu sunt o persoană care să aibă nevoie de o companie constantă. Nu pot spune că mă simt foarte singur. Trăiesc în comunitate pentru că e un lucru sănătos, pen­ tru că oamenii care trăiesc singuri prea mult timp au mari şanse să ajungă tonţi, dar ideea de a mă întoarce acasă la o femeie, zi de zi, de a trăi cu ea sub acelaşi acoperiş, de a împărţi cu ea aceeaşi baie şi ace­ laşi pat şi de a vedea peste tot pe podea lucruri de mătase, de culoare roz, are un răsunet în sufletul meu asemănător zgomotului pe care-1 face o uşă de închisoare trântită pe care se trage zăvorul. Mă văd stând acolo, privind-o cum se demachiază în baie şi gândindu-mă, Şi chiar nu va mai pleca. Acum toate lucrurile ei sunt aici. Tony Foetu’ zice că sunt dificil şi pretenţios, că n-am fost îndrăgos­ tit niciodată mai mult de cinci minute. Dar nu-i adevărat. Numai că mă îndrăgostesc lulea foarte repede, precum fulgerul sau ceva de genu’, după care fata pleacă de la mine. De cele mai multe ori pleacă pentru că mi-e teamă să fac orice în ceea ce o priveşte. Mi-e teamă să nu fiu respins, mi-e teamă că mâine nu voi mai avea aceleaşi sentimente faţă de ea şi nu am deloc încredere în sistemul creat de Dumnezeu. Penny zice că am o perspectivă distorsionată asupra a tot ceea ce ţine de relaţii, pentru că, zice ea, am probleme cu intimitatea, şi când discut cu Nadine despre fete ea doar mă priveşte ca un expert în dome­ niu şi dă din cap gânditoare. Interesant, îmi zice. Foarte interesant. 154

IDILĂ

Ştiu că toţi cred că sunt egoist. Şi sunt. îmi doresc să am o relaţie cu o fată, care eventual să-mi devină soţie, dar vreau să o am lângă mine tot la câteva zile, nu în fiecare zi. Vreau să-şi aibă casa ei şi să vină la mine numai când îmi vine chef să mă bărbieresc. o

o

o

„Nu e ceea ce crezi tu, Don" zise Paul, plimbându-şi privirea peste oraş. „Ce anume?“ am întrebat eu. „Căsătoria. “ Paul mă privea în ochi. „Nu te împlineşte în felul în care crezi tu. “ „Paul, vei fi sincer cu mine dacă te întreb ceva?" „Da." „Eşti fericit? “ „Defineşte fericirea." „Eşti fericit că te-ai căsătorit cu Danielle?" „Sunt fericit, Don. Sunt foarte fericit." „Atunci ce-ai vrut să zici când ai zis că nu e ceea ce cred eu?" Mă aşteptam să-mi vorbească despre sex. „OK, probabil nu m-am exprimat corect. Probabil ar fi trebuit să zic că nu e ceea ce credeam eu că e. Credeam că a fi căsătorit înseam­ nă să fii cunoscut. Şi chiar aşa e; în căsătorie ajungi să fii cunoscut. Dar Danielle nu mă poate cunoaşte decât în parte; înţelegi ce spun?" „Există lucruri pe care nu i le-ai spus?" am întrebat. „I-am spus totul." „Atunci nu-nţeleg ce vrei să spui. “ Paul s-a tras puţin mai sus, mai aproape de coama acoperişului de unde se putea vedea întreg Portlandul. Am făcut şi eu la fel. „Orice om îşi doreşte să fie iubit, corect?" „Corect." „Şi lucrul care ne sperie în legătură cu relaţiile, relaţiile intime, e că dacă cineva ajunge să ne cunoască, să cunoască acele părţi din noi pe care de obicei le ascundem, s-ar putea să nu ne mai iubească; s-ar putea să ne respingă. “ 155

ALBASTRU C A JAZZUL

„Corect" am zis eu. Paul a continuat. „Zic că sunt lucruri pe care nu i le pot spune Daniellei, nu pentru că nu vreau, ci pentru că nu există cuvinte pentru acele lucruri. E ca şi cum am fi doi oameni separaţi, şi niciunul nu poate citi gândurile celuilalt, nu poate cunoaşte pe de-antregul fiinţa celuilalt. Căsătoria e uimitoare pentru că e forma în care doi oameni pot ajunge cel mai aproape unul de celălalt, dar nu pot, totuşi, să ajungă să se cunoască deplin. Căsătoria e cel mai minunat lucru la care am visat vreodată Don, dar nu e totul. Nu e Mecca. Danielle mă iubeşte cu toate ale mele; mă acceptă, mă tolerează şi mă încurajează. Mă cunoaşte mai bine decât oricine din lumea asta, dar nu mă cunoaşte în întregime, şi eu nu o cunosc pe ea în întregime. Şi niciodată n-am crezut, după ce m-am'căsătorit, că va mai lipsi totuşi ceva. întotdeau­ na am crezut despre căsătorie că va fi, mai ales după ce m-am căsă­ torit cu Danielle, împlinirea deplină. E minunat să fii căsătorit, să nu mă înţelegi greşit, şi sunt fericit că m-am căsătorit cu Danielle, şi voi rămâne cu ea pentru totdeauna. Dar sunt în viaţa noastră locuri în care numai Dumnezeu poate intra." „Prin urmare căsătoria nu e ceea ce se tot spune că e?“ am întrebat. „Nu, este cu mult mai mult decât m-am gândit vreodată că este. Una din căile prin care Dumnezeu îmi arată că mă iubeşte este Danielle şi una din căile prin care Dumnezeu îi arată ei că o iubeşte sunt eu. Şi pentru că ea mă iubeşte şi-mi spune că inspir dragoste, pot interacţiona mai bine cu Dumnezeu." „Ce vrei să spui?" „Vreau să spun că a fi în relaţie cu Dumnezeu înseamnă să fii iubit în întregime şi cu furie. Şi o persoană care consideră despre sine că nu inspiră dragoste nu poate intra într-o relaţie cu Dumnezeu pentru că nu poate accepta ceea ce este Dumnezeu: o Fiinţă care e în esenţa ei dragoste. De la alţi oameni aflăm dacă inspirăm sau nu dragoste", a zis Paul. „Iată de ce ne spune Dumnezeu de-atâtea ori să ne iubim unii pe alţii." Se înserase deja şi ne-am întors în camera mea de la mansardă. Am mai discutat despre una despre alta încă vreo oră, înainte ca Paul să 156

IDILA

coboare la soţia lui. Eu am continuat să mă gândesc la cele discutate. Am stins lumina şi m-am întins în pat şi m-am gândit la fetele cu care ieşisem, la teama mea de-a mă căsători şi la egoismul incredibil care mă conducea în viaţă. o

o

o

în anul acela lucram la o piesă de teatru pe care o intitulasem Folaroids. Era povestea unui om de la naştere la moarte, în care fiecare scenă con­ sta într-un monolog al personajului principal, pe fondul mişcărilor su­ gestive făcute de ceilalţi actori aflaţi în spatele acestuia. în monolog, actorul principal povesteşte auditoriului viaţa lui. în scena pe care o scrisesem cu câteva seri înainte, bărbatul se ceartă groaznic cu soţia lui. Amândoi suferă cumplit din cauza pierderii într-un accident de maşină, cu un an în urmă, a fiului lor. Ştiam în inima mea că nu vor reuşi să facă faţă tensiunii, că Polaroids avea să se încheie cu un divorţ dureros care să arate urâţenia despărţiri. Dar m-am răzgândit. După discuţia avută cu Paul, n-am mai putut scrie piesa cum îmi propusesem. M-am întrebat ce-ar fi să las cuplul să-şi ducă în tăcere durerea, cu stoicism, tot restul vieţii. M-am ridicat şi am pornit calculatorul. Şi iată cum am conceput scenariul: personajul principal intră în dormitor unde doarme soţia lui, îngenunchează lângă ea şi şopteşte următoarele: Ce e gravitaţia asta care-mi atrage sufletul spre-al tău? Ce e forţa asta uriaşă care mă mână spre tine, cu toate că nu sunt sincer, lovesc unde-apuc, mă dau drept altul pentru a-ţi câştiga dragostea, care şi ea poartă o mască, pentru a-ţi asigura cele necesare traiului, pentru a te putea odihni, pentru a rămâne lângă mine, pentru ca voia ta să se topească în a mea, iritat de un adevăr care mi se dezvăluie încet, schimbul pentru sufletul meu, sufletul de care mă tem, sufletul de care mi-e silă, sufletul care zice: dacă mă vei iubi, te voi iubi; te voi salva, dacă mă vei salva? Acesta să fie scopul nostru, tu şi cu mine să facem pace, să ne-amăgim unul pe altul cu minciuna că suntem buni, că suntem nobili, că nu avem nevoie de izbăvire, să-l salvăm pe cel pe care tu şi cu mine l-am inventat din propria noastră ţărână? 157

ALBASTRU C A JAZZUL

Nu de tine mă sperii, dragostea mea, de mine mă sperii. Am pornit sa caut, am făcut o listă, am schiţat un desen, am scris un poem pentru tine. Erai frumoasă şi prietenii mei credeau că sunt vrednic de tine. Erai deşteaptă, dar eu eram mai deştept decât tine, probabil singurul deştept, singurul în stare să te conducă. Vezi tu, dragostea mea, eu nu te-am iubit, tu m-ai iubit pe mine. Tu nu erai decât o unealtă pe care eu o foloseam pentru a repara ce era de reparat la mine, pentru a mă înşela pe mine, pentru a mă salva pe mine. Şi cu toate că te-am învăţat să-ţi laşi în mâna mea mâna ta de crin, am pornit la drum singur, pentru că nu pot vorbi cu tine, de teamă că-mi vei răspunde, de teamă că voi ajunge să cred că nu sunt vrednic, că n-am niciun merit, că nu voi fi salvat. îmi doresc cu disperare să fii prietena mea. Dar tu nu eşti pri­ etena mea; ai alunecat afectuos către omul care mi-am dorit să fiu, către omul care m-am prefăcut că sunt, şi eu am fost Isus al tău şi tu ai fost Isus al meu. Dacă ţi-aş arăta cine sunt cu-adevărat, căsni­ cia noastră s-ar nărui. Nu de tine mă sperii, dragostea mea, de mine mă sperii. Cu toate astea, îmi doresc să fiu cunoscut şi iubit. Poţi tu face asta? După respiraţia ta uşoară îmi dau seama că şi tu eşti om ca şi mine, că eşti căzută ca şi mine, că eşti singură ca şi mine. Dragostea mea, te cunosc eu? Ce e gravitaţia asta uriaşă care ne atrage atât de dureros pe unul către celălalt? De ce nu ne unim unul cu celălalt? Şi cum vom reuşi, folosind cuvinte, care prin natura lor sunt sărace, să ajungem să ne cunoaştem unul pe celălalt? Să fie acesta felul lui Dumnezeu de-a ne arăta harul Lui, de-a ne spune despre labirintul dragostei Lui pentru noi, de-a ne arăta, treptat, ceea ce sacrifică El pentru ca noi să ne unim cu El? Sau, şi mai bine, ne-a creat El neîntregi aşa încât să ne dorim la nesfârşit împlinirea unei mari speran­ ţe, trudind, suspinând şi suflând viaţă unul în celălalt cu atâta pu­ tere în nădejdea că vom ajunge cunoscuţi şi iubiţi, însă numai pen­ tru a ajunge într-o şi mai mare suferinţă şi a cădea în faţa tronului Său cerându-i să ne primească la El? Cerându-I să ne împlinească? Am fost nebuni să credem că ne vom salva unul pe celălalt. Dac-aş fi fost un Adam adormit, să mă trezesc şi să te găsesc odihnindu-te la pieptul meu, să ne bucurăm amândoi de lucrurile pe 158

IDILĂ

care le-a făcut Dumnezeu, să te conduc într-o plimbare prin grădi­ nă, să-ţi călăuzesc paşii timizi, privirea uimită, inima-ţi atât de în­ ceată la iubire, atât de grijulie cu iubirea, atât de timidă încât să mă determine să-mi depăşesc intenţia şi să devin bărbat. Asta să fi avut Dumnezeu în gând? Ca, deşi te-a făcut din coasta mea, tu să fii cea care să mă faci pe mine, să mă înveţi smerenia, să mă distrugi, şi făcând asta să mi-L revelezi pe El. Oare vom fi mai întâi cenuşă, înainte să fim una? Ce e gravitaţia asta care îmi atrage inima spre-a ta? Ce forţă pu­ ternică a distrus orbita pe care mă mişcăm, starea mea de însingu­ rat? De ce-mi doresc ceea ce-ţi doreşti şi tu? Nu ne privim unul pe celălalt cu ochii plini de dor, nu sunt gesturile noastre atât de stân­ gace şi limbile noastre atât de greoaie? Ceea ce ne dorim e de neatins. Nu ne putem cunoaşte unul pe celălalt! Am terminat cu asta, dar nu voi face ceea ce crezi tu. Nu voi pleca. îţi voi da dragostea mea, şi nu mă voi mai târgui. Te voi iubi, aşa cum m-a iubit El pe mine. Voi descoperi ceea ce pot să descopăr şi, cu toate că rămâi pentru mine un mister, ceea ce voi descoperi despre tine voi păstra în cel mai cald lăcaş al inimii mele, în chiar lăcaşul pe care Dumnezeu mi l-a încălzit cu prezenţa Sa. Şi voi face asta până la moarte, chiar dacă asta s-ar putea să-mi aducă moartea. Te voi iubi cum iubeşte Dumnezeu, din pricina lui Dumnezeu şi cu puterea pe care mi-o va da Dumnezeu. Nu voi mai aştepta dra­ gostea ta, nu o voi mai cere, nu voi căuta să ţi-o cumpăr. Voi iubi, pur şi simplu. Mă dăruiesc pe mine însumi ţie şi mâine o voi face din nou. Cred că ceasul însuşi îşi va subţia timpul înainte ca eu să termin la acest altar al morţii şi al morţii din nou. Dumnezeu a riscat pentru mine. Eu voi risca pentru tine. Şi împreună vom învăţa să iubim şi, probabil atunci, şi numai atunci, vom înţelege gravitaţia care la L-a atras pe El spre noi.

159

Singur Cincizeci şi trei de ani în spaţiul cosmic

Am fo st odată în d r ă g o s t it . C r e d c ă d r a g o st e a e o f r â n t u r ă d in Paradis. Când am fost îndrăgostit mă gândeam la fata aceea atât de mult încât credeam că am să mor şi era frumos, şi mă iubea şi ea, sau cel puţin aşa zicea, şi nici unuia dintre noi nu-i mai păsa de sine, ci fiecă­ ruia îi păsa de celălalt, şi asta vreau să spun când zic că dragostea e o frântură din Paradis. Când am fost îndrăgostit, abia dacă mă gândeam la mine însumi; mă gândeam la ea şi la cât de frumoasă e şi la dacă e sau nu răcită şi la cum aş putea să o fac să râdă. A fost minunat pentru că uitasem de problemele mele. Luasem în schimb asupra mea proble­ mele ei şi problemele ei păreau romantice şi frumoase. Când am fost îndrăgostit exista cineva în lume care era mai important decât mine, şi asta, având în vedere tot ceea ce s-a întâmplat la căderea omului, e o minune, ca şi cum Dumnezeu ar fi uitat să blesteme lucrul ăsta. Nu mai cred însă că a fi îndrăgostit e opusul absolut al singurătăţii. Spun asta pentru că mi-am dorit de multe ori după aceea să mai fiu îndrăgostit şi presupuneam că asta e opusul singurătăţii. Cred că a fi îndrăgostit e ceva opus singurătăţii, dar nu opusul absolut al acesteia. Sunt alte lucruri acum după care tânjesc când sunt singur, cum ar fi comunitatea, prietenia, familia. Cred că societatea în care trăim pune o prea mare presiune asupra dragostei romantice, şi asta e cauza pen­ tru care atât de multe poveşti de iubire se termină prost. Pentru că 161

ALBASTRU C A JAZZUL

iubirea, aşa cum o percepem noi, nu poate fi o soluţie la toate proble­ mele la care am dori noi să fie aşa ceva. Tony Foetu’ zice că următoarele trei cuvinte: singur, însingurat şi sin­ gurătate sunt printre cele mai încărcate de sens cuvinte din limba engleză. Sunt de acord cu Tony. Cuvintele astea ne spun că suntem fiinţe omeneşti; ele sunt ca şi cuvintele foam e şi sete. Dar nu sunt cuvinte care comunică ceva despre trup, ci cuvinte care comunică ceva despre suflet. Prin natura mea, sunt un solitar. Sunt ca pistolul de înşurubat fără cablu de alimentare, care trebuie ţinut în priză douăzeci şi patru de ore pentru a putea funcţiona zece minute. Am nevoie de mult timp mort. Sunt un mare visător ziua-n amiaza mare. Din copilărie am fost aşa. Mintea mea saltă, se joacă, sare peste. Inventez personaje, scriu po­ veşti, îmi imaginez că sunt star rock, mare poet, astronaut, n-am niciun control asupra minţii mele. Când însă trăieşti prea mult timp doar cu tine însuţi, personalitatea ta se schimbă pentru că te cufunzi atât de mult în tine însuţi încât îţi pierzi capacitate de-a socializa, de-a înţelege ce este şi ce nu este un comportament normal. înlăuntrul tău e o întreagă lume, un întreg uni­ vers şi, dacă îţi îngădui, poţi ajunge atât de adânc în această lume încât să uiţi drumul la suprafaţă. Oamenii din jurul nostru ne menţin sufle­ tul viu, întocmai cum lăc hrana şi apa cu trupul nostru. Cu câţiva ani în urmă, împreună cu câţiva prieteni am plecat într-o drumeţie prin Jefferson Park, pe înălţimile Pacific Crest Trail, în re­ giunea Mount Jefferson. într-o seară eram toţi adunaţi în jurul focului de tabără şi povesteam de unele de altele, când la un moment dat am zărit la o oarecare depărtare un individ ce aducea a pădurar apropiindu-se încet de tabăra noastră. Era un om scund, uscăţiv, dar se mişca încet, ca şi cum ar fi fost obosit. Urca panta spre focul nostru sprijinindu-se cu mâinile de genunchi. Când în cele din urmă a ajuns lângă noi, nu s-a prezentat, ci numai a privit o vreme spre focul de tabără. Ne­ am adresat noi lui şi el a dat din cap. Ne-a cerut cu amabilitate să-i arătam permisele. Am mers cu toţii la corturile şi la rucsacii noştri şi am revenit cu permisele, pe care i le-am înmânat, nedeschise. Le-a stu­ diat pe fiecare în parte, încet, uitându-se la documente cu o privire de 162

SINGUR

om care visează ziua-n amiaza mare. Erau simple documente, nişte hârtii cu semnături pe ele, dar el le privea ca şi cum ar fi văzut vreun desen animat. în cele din urmă ne-a înapoiat permisele, zâmbind, dând din cap şi părând extrem de ciudat. După aceea a rămas acolo, în picioare. S-a rezemat de un copac, la numai vreo doi metri de focul de tabără, şi ne privea. I-am pus câteva întrebări, şi în cele din urmă l-am întrebat dacă mai avea nevoie de ceva de la noi, dar ne-a răspuns ama­ bil că nu. în cele din urmă, am înţeles. Omul era singur. Era singur şi începea să o ia razna. Uitase cum e să ai relaţii cu oamenii. L-am întrebat de cât timp se afla în Jeff Părk. De două luni, mi-a zis. De două luni, l-am întrebat, şi numai singur? Da, a zis el, şi a zâmbit. Două luni să stai singur e mult timp, i-am zis eu. Discuţia asta m-a obosit, mi-a zis el. Şi-a înfundat mâinile în buzunare şi a zâmbit din nou. A privit apoi în depărtare şi şi-a întins gâtul să privească la stele. „Cred c-o să mă-ntorc la cabană“ , a zis el. Nu şi-a luat la revedere. A început să coboare dealul şi s-a afundat în întunericul nopţii. o

o

o

Cunosc sentimentul ăsta, sentimentul pe care-1 ai când te îndepărtezi păşind în întunericul nopţii. Când trăiam singur îmi era foarte greu să fiu în mijlocul unui grup. De la întâlnirile cu prietenii plecam de­ vreme. De la biserică plecam înainte să se termine timpul de laudă şi închinare, să nu fiu nevoit să mai rămân la terminare şi să discut cu unul şi cu altul. Simpla prezenţa a altor oameni îmi producea agitaţie. Mă obişnuisem într-atât să visez cu ochii deschişi şi să-mi ţin com­ panie mie însumi, încât alţi oameni erau intruşi. Era o stare extrem de nesănătoasă. o

o

o

Prietenul meu Mike Tucker iubeşte oamenii. Zice că dacă trece un timp mai îndelungat şi nu are pe nimeni în jur, începe să o ia razna, să 163

.

ALBASTRU C A JAZZUL

vorbească cu el însuşi, să-şi imagineze cine ştie ce. înainte să se mute în Portland, era şofer de cursă lungă, slujbă care numai potrivită nu e pentru cineva căruia nu-i place să fie singur. Zicea că o dată, într-o cursă pe care o făcea între Los Angeles şi Boston, a avut o conversaţie de trei ore cu Abraham Lincoln. Zicea că a fost uimitor. Te cred că fost, i-am spus eu. Mike zicea că D-l Lincoln n-a fost deloc cu nasul pe sus, că avea o minte scânteietoare şi, ceea ce i-a plăcut cel mai mult la el, a fost un bun ascultător. Tot Mike zice că în parcările în care oprea veneau prostituate, care treceau de la un camion la altul întrebându-i pe şoferi dacă nu aveau nevoie de companie. într-o noapte, povestea el, s-a simţit atât de singur încât aproape că a cerut unei fete să urce în cabină. Nu voia să facă sex cu ea. Nu voia decât ca fata, în cazul că ar fi chemat-o, să îl ţină în braţe, îşi dorea pur şi simplu prezenţa unei fiinţe umane care să-l asculte şi care să-i răspundă cu o voce reală când i-ar fi pus o întrebare. Uneori seara, când merg la culcare, sau când mă trezesc dimineaţa, vorbesc cu perna mea ca şi cum aceasta ar fi o femeie, soţia mea. îi spun că o iubesc, că e o soţie minunată şi celelalte de genu’. Nu ştiu dacă fac asta pentru că sunt singur sau nu. Mike zice că o fac pentru că sunt excitat. Şi mai zice că singurătatea doare de-adevăratelea şi că ajungi să ştii asta atunci când o simţi. E interesant că Dumnezeu i-a conceput pe oameni să aibă nevoie unii de ceilalţi. Vedem reclamele alea la ţigări cu cowboyul ăla colţuros mergând călare de unul singur şi credem că aşa ceva înseamnă putere, când, de fapt, înseamnă să-ţi întinzi sufletul pe o canapea şi să nu-1 mai pui deloc în mişcare. Pentru a fi sănătos, sufletul are nevoie să interacţioneze cu alţi oameni. o

o

o

Cu mai mult timp în urmă am fost nevoit să locuiesc într-un apartament de la periferia Portlandului. împărţeam apartamentul cu un prieten, dar el avea o prietenă în cealaltă parte a oraşului şi-şi petrecea timpul cu ea, chiar şi nopţile. Nu aveam televizor. Mâneam ce-mi găteam şi-mi spălam singur hainele şi nu-mi băteam capul cu păstratul curăţeniei 164

SINGUR

pentru că nu aşteptam niciodată pe nimeni să vină în vizită. Uneori vorbeam cu mine însumi şi mi se părea nostim să-mi aud vocea care se întorcea la mine după ce se lovea de ziduri şi de tavan. Puneam discuri cu muzică şi-mi imaginam că eu eram solistul. îl imitam de minune pe Elvis. Citeam cu voce tare poezii de Emily Dickinson şi-mi imaginam că purtam discuţii cu ea. O dată am întrebat-o ce voise să spună prin „zero la sânge“ şi dacă era lesbiană. Pentru cei interesaţi: nu a fost les­ biană. întrebarea mea a cam ofensat-o, ce e drept. Emily Dickinson a fost cea mai interesantă persoană pe care am cunoscut-o. Era fru­ moasă, cu adevărat frumoasă, şi avea aerul unui câine speriat, dar după ce s-a acomodat cu mine am discutat cu ea foarte lejer. Avea o minte sclipitoare. Locuiam în apartamentul acela de doi ani când am decis să traversez ţara pentru a vizita Amherstul, din Massachusets, unde Emily a trăit şi a murit. în vremea aceea mi-o imaginam ca pe femeia perfectă, de-o linişte şi-o strălucire neegalate în toţi anii aceia, înfăşurându-şi cu mare grijă poemele în multe coli de hârtie şi legându-le cu panglică. Mărturisesc că visam cu ochii deschişi că locuiam în Amherst, în seco­ lul ei, că mă împrieteneam cu ea în anii ei de şcoală la Holyoke Seminary, că ne plimbam împreună pe dealurile învăluite în lumina verii despre care ea vorbeşte atât de frumos, dealurile care, dimineaţa, îşi dezleagă bonetele. Prietena mea de la Reeds, Laura, zice că jumătate din tipii pe care îi cunoaşte s-au îndrăgostit nebuneşte de Emily Dickinson. Motivul, zice ea, e acela că Emily era sclipitoare dar nu ameniţătoare, după ce trăise atâta vreme sub autoritatea tatălui ei. Un alt motiv, mai crede ea, pentru care tipii se îndrăgostesc de Emily Dickinson, e acela că Emily e tipul intelectualului care impune recu­ noaştere, e femeia intelectual de care bărbaţii se tem că s-ar putea să-i domine. Mie nu-mi pasă de ce noi bărbaţii ne îndrăgostim nebuneşte de Emily Dickinson. Pentru orice bărbat care gândeşte, pentru orice bărbat american, în orice caz, acesta e un rit iniţiatic. Vă spun toate astea numai ca să vă daţi seama cât de rău poţi ajunge atunci când un timp mai îndelungat nu ai în preajma ta oameni reali. Vă spun despre Emily Dickinson pentru că ea îmi aminteşte de prima 165

ALBASTRU C A JAZZUL

dată când am crezut că, poate, mi-am pierdut minţile din cauza izolării. Acum ştiu că ceea ce mi s-a întâmplat atunci a fost o nălucire cauzată de singurătate, dar nu vă pot spune cât de reală mi s-a părut, în seara aceea, la Amherst. Toate celelalte momente de acest gen de până atunci nu se petrecuseră decât în imaginaţia mea; o cream pe Emily Dickinson din plictiseală. De data asta însă a fost altfel. Cu o zi înainte condusesem de la New York la Boston şi am dormit în maşină. Oprisem la Boston pentru că eram prea obosit să conduc noaptea. Mi-a fost atât de frig sub prosopul cu care m-am acoperit, încât m-am întors să mă frec de speteaza banchetei şi de mânerul uşii. Stăteam acolo ghenuit pe bancheta din spate, cu ochii pironiţi în capota maşinii şi gândindu-mă la Emily Dickinson. Abia dacă am aţipit de câteva ori. A doua zi dimineaţa am băut o cafea şi m-am reaşternut la drum, ultima etapă a acestuia, care avea să mă ducă la Amherst. o

o

o

în după-amiaza aceea, toate fetele frumoase de la University of Massachusetts Amherst alergau pe alei, adolescenţii fumau pe câte-o bancă, copacii din spatele lor erau dezgoliţi, cerul era de cobalt şi toate te invitau la o plimbare. Locul e frumos iama, e o atmosferă livrescă şi chiar ai sentimentul că eşti mai şcolit. Clădirile, mari, nu sunt apro­ piate unele de altele. Cărămidă roşie şi iederă. Pajişti întinse. în partea cealaltă a oraşului faţă de zona în care se află University of Massachusetts Amherst, se află Amherst College. Colegiul a fost fondat de către bunicul lui Emily Dickinson, care-şi dorea ca şi femeile să cunoască la fel de bine Biblia ca bărbaţii. Se pare însă că avea doar viziunea asta, nu şi capacitatea de a menţine nou înfiinţată şcolă în funcţiune, aşa că aceasta a ajuns aproape imediat în pragul falimentu­ lui. Ani mai târziu, a fost salvată de fiul lui, tatăl lui Emily, care se deosebea de bunicul ei prin aceea că nu credea în libertatea femeilor sau în egalitatea lor cu bărbaţii. în opinia tatălui lui Emily, femeile tre­ buiau menţinute într-o stare de supunere. în familie, Austin, fratele lui Emily, şi nu Emily, era de aşteptat să publice, să devină mare scriitor. 166

SINGUR

Mă gândeam la toate lucrurile astea în timp ce înconjuram clădirea colegiului Amherst. M-am oprit la Biblioteca Jones, care păstrează câteva notiţe de-ale lui Emily, simple însemnări, cele mai multe dintre ele, făcute cu creionul pe-o hârtie acum îngălbenită şi păstrate într-o casetă de sticlă. Privindu-le, te simţeai fermecat. Mi-a fost ruşine, pen­ tru că nu o citeam pe Emily Dickinson decât de un an, dar am avut senzaţia că o cunoşteam de mult timp, că eram prieteni buni, că locu­ iam împreună în acelaşi apartament din Oregon şi altele de genu’. Bibliotecarul de la Jones mi-a explicat cum să ajung la casa memorială, o clădire care nu se remarcă prin nimic deosebit, mi-a zis el, şi într-adevăr, în drumul meu spre colegiu trecusem pe lângă ea fără sămi dau seama. îmi imaginam că, trecând pe lângă casa memorială, voi simţi asta în piept sau, cumva, voi şti că sunt lângă ea. Credeam că ar trebui să aibă pe zidul ei o placă memorială de dimensiuni mari. Am urmat indicaţiile bibliotecarului şi de la bibliotecă am luat-o pe jos pe o stradă cu magazine, înapoi spre Boston, cam un kilometru şi jumă­ tate. Casa ei nu prea seamănă cu ceea ce, probabil, v-aţi imagina. Cu toate că e de dimensiuni mari, nu e impresionantă, iar în faţa ei e un copac mare care o ascunde într-o bună măsură. Câteva trepte de beton duc spre o uşă laterală şi aleea care duce spre casă a fost pavată. Există şi un indicator spre casă, dar e mic, aşa că primul lucru pe care un tânăr îl înţelege când vizitează casa lui Emily Dickinson e că lumea nu e îndrăgostită de ea, aşa cum e el. Voiam să culeg câteva frunze, ca amintire, ştiţi cum se face. înainte de asta însă am început să examinez cu mare atenţie întreaga casă, când am văzut pe cineva care nu era ea dar care în mintea mea a fost era ea, deschizând uşa laterală şi punând repede un picior pe treapta cea mai de sus. Mi-a întâlnit privirea şi s-a făcut albă, mai albă decât era deja şi, ca o rafală de vânt, a dispărut înapoi în casă. în urma ei uşa s-a închis ca şi cum ar fi fost trasă de un resort. Timp de câteva secunde nu m-am putut mişca. în seara aceea am notat în jurnal: „Am văzut-o pe Emily Dickinson deschizând uşa casei ei şi făcând un pas în afară, privindu-mă cu ochii ei negri, cu ochii aceia de un întuneric fără sfârşit, ca gura unei peşteri, ca smoala de negri, şi-atât 167

ALBASTRU C A JAZZUL

de frumoşi sub fruntea-i brăzdată de riduri, cu pielea-i albă încojurându-i roşul buzelor, cu gâtu-i lung, delicat ieşindu-i din rochia-i albă care-i înveşmânta atât de blând şi curat mijlocul, până la genunchi, şi apoi mai jos, mângâindu-i gleznele. Apoi a intrat din nou în casă şi mie mi-a fost teamă să mai umblu în jurul casei." Penny zice că oamenii îşi pierd minţile cam în jurul vârstei de două­ zeci de ani. Zice că aşa i s-a întâmplat şi mamei ei. Şi când vorbim despre asta, mă gândesc la ce mi s-a întâmplat mie la Amherst, când am fost atât de sigur că ceea ce vedeam era real, şi imediat atât de sigur că nu fusese nimeni, pentru că Emily e moartă. Am încetat imediat să mi-o mai imaginez pe Emily. N-am spus nimănui niciodată despre asta pentru că de-atunci nu mi s-a mai întâm­ plat niciodată ceva asemănător, aşa că n-a fost nevoie şi, mai ales, pen­ tru că nu suportam gândul că mi-aş pierde minţile, că într-adevăr aş avea năluciri. Am pus totul pe seama biochimiei singurătăţii. Când o persoană nu are în preajmă nicio altă persoană, începe să inventeze persoane, pentru că nu a fost concepută să fie singură, pentru că nu e bine pentru o persoană să fie singură.

168

A fost odatd un om pe care-! chema Don Astronaut.

169

0

Don Astronaut locuia pe. o sta tie orbitala, în spaţiul cosmic.

170

Don Astronaut avea un costum special de astronaut care-i permitea sâ irăiasca fard hrana, fard apa şi fard oxigen.

171

înfr-o zi însâ s-a produs un accident

172

Şi Don Astronaut a fost azvârlit în spaţiul cosmic.

173

Don Astronaut gravita în jurul Pământului şi era foarte speriat

174

fana şi-a amintit de costumul lui special care-l menţinea în viata. > »

175

Niciun guvern însâ nu a trimis o echipă de salvare care sâ-l recupereze pe Don, datorita

costurilor ridicate pe care le-ar fi implicat acţiunea de salvare. (Adevărul este că a existat o conspiraţie şi autorităţile

declaraseră că Don murise, dar el nu murise.)

176

Aşa câ Don Astronaut a continuat sa sc rotească în jurul Pământului, şi iar sâ se rotească, şi iar sâ se rotească, de .paisprezece ori p>e zi.

177

Şi Don Astronaut s-a rotit în jurul Pământului luni la rând.

178

Şi Pon Astronaut s-a rotit în jurul Pământului zeci de ani la rând.

179

Şi Don Astronaut s-a rotit în jurul Pământului vreme de cincizeci şi trei de ani, după care a murit foarte singur şi nebun, doar o coaja din ceea ce fusese cândva şi aproape fard nici o scânteie de suflet.

180

SINGUR

Unul din prietenii cu care locuiesc, Stacy, vrea să scrie o poveste despre un astronaut. în povestea lui, atronautul este îmbrăcat într-un costum care-1 menţine în viaţă prin reciclarea fluidelor din propriul corp. în poveste, astronautul lucrează ceva la staţia spaţială, când se produce un accident şi el e azvârlit în spaţiu, după care începe să se rotească în jurul Pământului şi restul vieţii şi-o petrece în felul ăsta. Stacy zice că povestea lui este de fapt despre felul în care îşi imagi­ nează el iadul, un loc în care o persoană e complet singură, fără alte persoane şi fără Dumnezeu. După ce Stacy mi-a spus povestea lui, am continuat să mă gândesc la ea. Am făcut asta înainte să merg la cul­ care. M-am imaginat pe mine însumi privind spre Pământ prin viziera căştii de astronaut, întinzând mâna spre el, prinzându-1 între degetele mâinii mele înmănuşate, întrebându-mă ce vor fi făcând prietenii mei de pe Pământ în acel moment. în imaginaţia mea îi strigam, ba chiar ţipam către ei, dar sunetul nu trecea mai departe de viziera căştii mele de astronaut, după care se întorcea înapoi la mine. Anii treceau şi părul îmi era tot mai lung în interiorul căştii şi îmi acoperea fruntea şi apoi şi ochii. Din cauza căştii, nu-mi puteam atinge faţa cu mâinile ca sămi dau la o parte părul din ochi, aşa că, încet, în primii doi ani, per­ spectiva pe care-o aveam asupra Pământului s-a tot îngustat până când nu mai vedeam decât o licărire slabă prin desişul de păr şi barbă. Stăteam acolo întins pe pat gândindu-mă la povestea lui Stacy, imaginându-mă pe mine însumi în întunericul acela. După o vreme, în spaţiu, nu mai puteam spune dacă eram treaz sau dormeam. Toate gân­ durile mi se învălmăşeau pentru că nu aveam pe nimeni care să-mi spună ce e real şi ce nu. Mă pişcam ca să simt durere şi în felul ăsta eram oarecum sigur că nu visam. După zece ani respiram tot mai greu prin părul şi barba mea, care-mi apăsau tot mai tare faţa şi începuseră să-mi intre în gură şi în nas. în spaţiu, uitasem că sunt om. Nu mai ştiam dacă eram o stafie sau un demon sau ce eram. După ce m-am gândit la povestea lui Stacy, am continuat să stau întins în pat şi mi-am dorit să fiu atins, mi-am dorit să mi se vorbească. Prin minte mi-a trecut gândul înspăimântător că aşa ceva mi s-ar putea întâmpla. Povestea prietenului meu era îngrozitoare, dureroasă şi urâtă. 181

ALBASTRU C A JAZZUL

Prin intermediul ei, Stacy îmi făcuse o descriere cât se putea de exac­ tă a iadului. Şi ce e trist, ce e foarte trist, e că suntem oameni mândri şi, pentru că suntem prea sensibili şi atât de mulţi dintre noi ne trăim viaţa în faţa televizorului, astfel nefiind nevoiţi să interacţionăm cu oameni reali care ne-ar putea răni sau ofensa, plutim pe canapelele noastre ca astronautul din poveste care zboară fără nicio ţintă prin Calea Lactee, abia mai interacţionând cu cei din jur. o

o

o

Povestea lui Stacy m-a îngrozit într-atât că am sunat-o pe Penny. Pe ea o sun ori de câte ori gândesc prea mult. Ea se pricepe la lucruri de felul ăsta. Era târziu, dar am întrebat-o dacă puteam merge la ea. A spus da. Am luat autobuzul de la Laurelhurst şi în autobuz nu erau decât câţiva oameni şi niciunul nu vorbea cu niciunul. Când am ajuns la Reed, Penny m-a salutat cu o îmbrăţişare şi cu un sărut pe obraz. Am stat în camera ei un timp şi am discutat lucruri mărunte. Era atât de plăcut să aud o voce omenească. Pe birou avea o fotografie a tatălui ei, înalt, uscăţiv şi purtând o pălărie de cowboy. Mi-a vorbit despre tatăl ei şi mi-a povestit cum, în copilărie, ea şi sora ei Fosie au petrecut un an întreg pe o ambarcaţiune în Pacific. Mi-a spus că erau foarte apropiate. Ascultam cu mare atenţie, pentru că aveam senzaţia că atunci când îmi povestea îmi masa sufletul, încredinţându-mă că nu eram singur, că niciodată nu voi fi singur, că există prieteni, familie, biserică şi cafe­ nele. Nu aveam să ajung niciodată azvârlit în spaţiul cosmic. Am ieşit din dormitor şi ne-am îndreptat spre Blue Bridge, un pod pietonal frumos din campusul Reed, care se întinde peste un canal, străjuit de lumini albastre, pe care, când le priveşti cu ochii înceţoşaţi, ţi se par stele ce luminează o cărare care duce în cer. Aerul era foarte rece, dar noi tot ne plimbam, şi Penny m-a întrebat despre familia mea şi m-a întrebat ce-am visat şi m-a întrebat ce simţeam în legătură cu Dumnezeu. Singurătatea e ceva ce ni se întâmplă, dar cred că e ceva din care putem ieşi. Cred că o persoană care se simte singură ar trebui să se 182

SINGUR

implice în comunitate, să se dedice comunităţii, să nu fie arogantă cu prietenii pe care-i are, să iniţieze o comunitate, să-i înveţe pe oameni să-şi poarte de grijă unii altora, să se iubească unii pe alţii. Isus nu vrea ca noi să plutim prin spaţiu sau să stăm în faţa televizorului. Isus vrea ca noi să interacţionăm, să mâncăm împreună, să râdem împre­ ună, să ne rugăm împreună. Singurătatea e ceva ce a intrat în omenire o dată cu căderea. Dacă a iubi oamenii e un crâmpei din paradis, atunci cu siguranţă izolarea e un crâmpei din iad şi, în aceeaşi măsură, aici pe pământ, noi decidem în ce stare ne place să trăim. Rick mi-a spus, puţin mai târziu, că ar trebui să trăiesc în comuni­ tate. A spus că ar trebui să fiu înconjurat de oameni, care să mă irite şi să încerce să mi se strecoare sub piele, pentru că fără oameni nu pot creşte—nu pot creşte în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în apropiere de El şi nu pot creşte ca fiinţă umană. Ne naştem în familii, a zis el, şi avem nevoi, mai întâi ca şi copii, pentru că Dumnezeu ne vrea împre­ ună, să trăim printre ceilalţi, nu să ne ascundem sub buşteni, ca ciu­ percile. T\i nu eşti o ciupercă, mi-a mai zis el, tu eşti om şi, pentru a fi sănătos, ai nevoie în viaţa ta de alţi oameni. Rick mi-a spus că la biserică era un grup de băieţi care căutau o casă, căutau să trăiască în comunitate. Mi-a spus că ar trebui să mă gândesc să mă alătur lor.

183

C o m u n ita te Despre cum e sâ trăieşti cu ciudaţi

Î n a in t e s ă t r ă ie s c în c o m u n it a t e , c r e d in ţ a p e n t r u m in e , în c a z u l

meu credinţa creştină, era ceva ce omul face în singurătate, precum călugării prin grote. Credeam că elementul esenţial al credinţei era să petreci timp cu Dumnezeu, numai tu cu El, citind texte vechi şi medi­ tând la poezii sau la preceptele legilor naturale şi, poate, când ajungi suficient de bun şi sfânt, să faci să leviteze vreun ghiveci cu o floare sau vreo ulcea de apă. Aşa mi se părea, după câte citisem prin cărţi. Citisem o carte creş­ tină despre cum se poate ajunge la un om lăuntric mai bun, o actu­ alizare a individului în umblarea lui de fiecare zi cu Dumnezeu. Ideea centrală a cărţii era că omul trebuie să se concentreze, să urmeze o anume direcţie, să dobândească o perspectivă. Toate lucrurile menţio­ nate în cartea aceea le făceai singur, într-o cameră liniştită. Niciunul din ele n-avea nimic de-a face cu comunitatea. Dacă în umblarea creştină apăreau şi alţi oameni, rolul lor era secun­ dar; ei erau persoanele faţă de care eşti răspunzător, consilierii, soţul sau soţia. Nu citisem nici măcar o singură carte (cu excepţia celor mai multe cărţi care formează Noul Testament) care să se adreseze unui grup de oameni sau unei comunităţi cu sfaturi despre cum se duce o viaţă de credinţă. Când intram în secţiunea cu cărţi creştine dintr-o librărie, mesajul era clar: Credinţa e ceva ce faci singur. 185

ALBASTRU C A JAZZUL

Rick nu manifestă prea multă toleranţă pentru oamenii care trăiesc singuri. El e ca Bill Clinton: simte durerea fiecărui om. Dacă Rick ştie că o persoană pe care-o cunoaşte e singură, nu poate dormi noaptea. El vrea ca noi toţi să trăim unii cu ceilalţi, să ne simţim bine împre­ ună, ca să se poată şi el odihni. Chinuit suflet! La început n-am ştiut ce să cred despre ideea de a trăi în comuni­ tate. Trăiam pe cont propriu de vreo şase ani şi ideea de a locui împre­ ună cu o grămadă de nătângi nu-mi surâdea câtuşi de puţin. Să trăieşti în comunitate sună ciudat. Numai adepţii a tot felul de culte fac aşa ceva. Mai întâi trăieşti în comunitate, după care ajungi să bei mai ştiu eu ce amestec de băutură şi mori. Era însă ideea lui Rick şi el părea destul de normal în toate domeni­ ile vieţii lui. N-a pomenit nimic despre vreo navă spaţială care să ateri­ zeze pe Pământ urmând o cometă. Nu ne-a cerut să stocăm arme sau unt de arahide, aşa că mi-am imaginat că toată chestia asta cu trăirea în comunitare era ceva curat. Doar pentru că un lucru aduce a cult, nu însemnă neapărat că şi este aşa ceva, corect? Pe de altă parte, la vre­ mea aceea, mă apropiam de treizeci de ani şi încă eram necăsătorit. Când ai treizeci de ani şi nu eşti căsătorit şi te muţi să locuieşti împre­ ună cu mai mulţi băieţi, dai impresia că ai renunţat şi întreaga ceată arată ca o adunătură de fraieri care trăiesc împreună ca să poată discu­ ta despre calculatoare şi să se joace jocuri video. Dacă m-aş fi decis să trăiesc în comunitate, ar fi trebuit să tragem vreo cinci chefuri straşnice, ca să îndepărtăm imaginea de fraieri. Eu însă nu le am cu chefurile. îmi place să merg la culcare la nouă şi să mă uit la CNN până adorm. Aşa că ce mi-am zis: mă puteam muta cu băieţii şi să spun oricui m-ar fi întrebat că am tras nişte chefuri straş­ nice, dar de fapt să n-o fi făcut. Nu ştiam dacă să fac mişcarea sau nu. Rick mă tot bătea la cap cu asta. La vremea aceea locuiam undeva la ţară, la vreo treizeci de kilometri de oraş şi el mă întreba mereu dacă nu mă simţeam singur acolo, dacă n-aş vrea să mă mut în oraş să locu­ iesc împreună cu un grup de băieţi de la biserică. M-a mai întrebat dacă aveam posibilitatea să slujesc, ca şi creştin, cuiva din zona în care 186

COMUNITATE

locuiam; dacă aveam vreo influenţă asupra vacilor. I-am spus că aveam o mare influenţă asupra oamenilor. Scriam cărţi. El a râs. Nu mi-a picat bine auzindu-1 cum râdea. „Cărţi", a zis el. „Genial! Scrii cărţi pentru oameni." Nu se mai putea opri din râs. A fost enervant. o

o

o

Cam la o lună după discuţia avută cu Rick, m-am mutat să locuiesc îm­ preună cu alţi cinci băieţi. Ne-am găsit o casă în Laurelhurst, una din­ tre casele din apropierea sensului giratoriu de la Glisan. Vis-a-vis de casa noastră se înalţă statuia Ioanei d ’Arc. Dacă veţi veni în Portland, veţi vedea statuia. Mi-a plăcut din prima. Era o casă mare şi eu am primit cea mai bună cameră, cea care era aproape toată numai ferestre. Camera mea avea ferestre pe fiecare perete, cam zece ferestre de toate. Aveai senzaţia că te afli într-o seră. Mi-am poziţionat biroul în faţa ferestrei uriaşe care dădea spre sensul giratoriu şi spre statuie. Prietenii mei obişnuiau să facă sensul giratoriu şi să claxoneze când treceau prin dreptul casei, întotdeauna uitam că mă aflam într-o cameră cu pereţi de sticlă şi-mi scoteam degetul din nas tocmai la timp ca să le răspund facându-le cu mâna. Am trecut de la o locui într-o izolare completă la a locui într-o cutie de sticlă pe o stradă intens circulată. Unul din cele mai bune lucruri ale vieţii în comunitate a fost că, pentru prima dată până atunci, aveam fraţi. Obişnuiam să stăm pe ve­ randă şi să privim maşinile făcând sensul giratoriu. Şi mai obişnuiam să privim la statuia Ioanei dA rc şi să ne întrebăm, cu voce tare, dacă am fi înfrânt-o în cazul în care am fi luptat cu ea. Pe biroul meu am o fotografie care-i înfăţişează pe cei şase băieţi de Ia Graceland (Ţinutul harului), pentru că aşa am denumit casa. Oa­ menii credeau că dădusem casei denumirea asta pentru că ne doream ca aceasta să fie un loc în care oamenii să cunoască harul şi iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu. Dar noi nu ne-am gândit la asta, până mai târziu. Dădusem casei denumirea de Graceland pentru că aşa se cheamă casa în care a locuit Elvis şi, la fel ca Elvis, toţi care locuiam la Graceland aveam o priză destul de bună la fete. 187

ALBASTRU C A JAZZUL

Fotografia de pe biroul meu e mai mult decât o fotografie în care pot fi văzuţi şase ţipi; e şi o fotografie a mea aflat în transformare, dar nu o transformare fizică, ci una interioară, de trecere de la un mod de gândire la altul. în fotografie nu arăt obosit, dar îmi amintesc că eram obosit. îmi amintesc că am fost obosit vreme de aproape un an. Eram obosit pentru că nu eram obişnuit să fiu înconjurat tot timpul de mai mulţi oameni. Fotografia e făcută pe verandă. Eu port o şapcă neagră, ca un poet sau ca un spărgător de bancă. Andrew Protestatarul, tipul înalt şi chi­ peş, cu păr negru şi barbă, cel care seamănă cu Fidel Castra, era acti­ vistul, în familia noastră de burlaci. El e tipul despre care v-am vorbit, cu care merg la proteste. Lucrează cu cei lipsiţi de adăpost din centrul oraşului şi studiază la Portland State să devină asistent social. întotdeau­ na îl auzi vorbind despre cât de imorali şi insuportabili sunt republicanii şi despre cât de greşit e să mănânci carne de vită. Sincer, mă mir cum de s-a făcut Andrew atât de înalt fără să mănânce came de vită. Jeremy, tipul în Wranglers cu tunsoare de puşcaş marin, e cowboyul familiei. Are întotdeauna un revolver asupra lui. Aţi crede că Andrew şi Jeremy nu se suferă unul pe celălalt pentru că Andrew este împotri­ va portului de armă, dar ei se înţeleg bine, sunt doi ţipi buni la suflet şi înţelegători. Dacă n-ar fi aşa, s-ar certa întruna la cuţite, şi probabil nu s-ar opri doar la atât. Jeremy vrea să fie poliţist şi la colegiu a mers cu o bursă la specialitatea arte marţiale, în vreme ce Andrew e comunist. Mi-ar place să-i văd bătându-se, dar se au bine unul cu celălalt. Mike Tucker, căruia toţi îi spuneam Tltck, era fratele cel mai mare al clanului, persoana responsabilă. E cel cu frizura roşie, cu ţepi, un soi de combinaţie între Rick Cunningham şi un star rock. Mike a fost mulţi ani şofer de camion, dar întotdeauna a visat la o carieră în publicitate. S-a mutat în Pordand şi şi-a deschis propria agenţie de publicitate, doar cu un telefon mobil şi un site pe Internet. Tot a doua zi e liber-profesionist şi-n restul timpului conduce camioane. Mike e unul din cei mai buni pri­ eteni ai mei şi unul dintre cei mai grozavi ţipi pe care-i cunosc. Simon, tipul scund şi chipeş cu păr negru şi un zâmbet şmecher, era spiriduşul clanului. E un irlandez spiritual, venit aici de un an din 188

COMUNITATE

Dublin. Cam zboară din floare-n floare şi, de cele mai multe ori, îl poţi vedea îndreptându-se ori spre Kell’s pentru o halbă cu prietenii, ori spre biserică să se roage la Dumnezeu să-l ierte pentru păcatele lui detestabile şi pentru firea lui irascibilă. Simon a venit în Statele Unite cu o viză de schimburi culturale. în Portland a venit în mod special să cunoască biserica noastră. Vrea să se întoarcă în ţara natală şi să înceapă o trezire spirituală, să readucă ţara la credinţa de odinioară în Isus şi în Dumnezeul cel viu. După asta vrea să-i adune pe toţi bărbaţii din Irlanda şi să înfrângă Anglia, facându-i pe englezi sclavii irlan­ dezilor, cel mai grozav popor dintre toate, poporul care-a inventat onoarea, integritatea, civilizaţia occidentală, Cartea recordurilor şi, după câte se pare, untul de arahide şi becul. Trevor, tipul cu faţă de adolescent din fotografie, seamănă cu Justin Timberlake, şi-ai zice că e solistul unei trupe de băieţi. Abia de i-au dat tuleiele. Trev e puştiul, bobocul grupului nostru de inadaptabili. Doar de vreun an a terminat liceul şi conduce o motocicletă Yamaha atât de rapidă că, atunci când mă lasă să o conduc, cu greu îi pot ţine roata din faţă pe pământ. E un învăţăcel, cu o inimă ca un burete, gata să absoarbă informaţia, şi vrea să devină cel mai bun în toate. Trevor e unul din preferaţii mei. E partenerul meu de Nintendo. Ne strigăm blasfemii unul altuia când jucăm NFL Blitz. De obicei eu câştig, că el e mai lent cu degetele. Uneori, după ce-1 bat, se strecoară în patul lui mic şi plânge până adoarme. După astfel de faze, îmi pare rău pentru el, şi-l las să mă bată o dată sau de două ori. Boboc. o

o

o

Mă înţelegeam foarte bine cu toţi băieţii, dar mai apăreau şi conflicte, înainte să mă mut cu ei la Graceland, fusesem un singuratic. Când trăieşti de unul singur ani la rând, începi să crezi că lumea e a ta. începi să crezi că tot spaţiul e spaţiul tău şi că tot timpul e timpul tău. E ca în filmul About a Boy, în care Nick Hornby, jucat de Hugh Grant, crede că viaţa e o piesă de teatru în care el e actorul principal, iar toţi ceilalţi nu sunt decât personaje secundare în piesa în care el se 189

ALBASTRU C A JAZZUL

află în centru. Aşa era şi viaţa mea. Era o poveste despre mine pentru că eu eram în fiecare scenă. De fapt, aş putea zice chiar că eu eram singurul personaj din fiecare scenă. Oriunde mă aflam, eu ocupam totul. Dacă cineva intra în spaţiul meu, mă simţeam frustrat pentru că avea de suferit tema piesei, care era propriul meu comfort şi propria mea glorie. Toţi ceilalţi erau personaje neînsemnate în filmul meu, ba chiar personaje lipsite de viaţă. Uneori purtam dialoguri cu ele şi ele îşi ziceau rolul lor şi eu mi-1 ziceam pe-al meu. Dar filmul, filmul grandios care începe cu Adam şi se sfârşeşte cu Antichristul, era des­ pre mine. La momentul acela nu v-aş fi spus asta, dar aşa trăiam. T\ick a fost unul din cei mai buni prieteni ai mei, chiar din momen­ tul în care a venit să locuiască împreună cu noi. El a rămas unul din­ tre cei mai buni prieteni ai mei, dar a existat o perioadă în care îmi venea să-l omor. El nu înţelegea, în ruptul capului, că viaţa era un film cu mine în rolul principal. Nu-i spusese nimeni. îmi bătea la uşă când citeam, intra şi se aşeza pe un scaun în faţa mea, după care începea să vorbească şi să mă întrebe şi mai ce fac. Nu-mi venea să cred. îndrăz­ nea să-mi intre în cameră, pe platoul meu de filmare, şi să-mi între­ rupă desfăşurarea atât de evidentă a poveştii, care era despre mine, cu întrebări de genul ce mai fac. Trimiteam în direcţia lui Tuck semnale transparente prin care îi comunicam că n-aveam chef să discut cu el, precum ochi daţi peste cap sau răspunsuri monosilabice la întrebările lui. Sau priveam în gol, pentru a-1 face să creadă că o luasem razna, sau sforăiam, pen­ tru a-1 face să creadă că adormisem. Mă comportam ca un mitocan şi cred că i-am rănit sentimentele. Se supăra foarte tare pe mine, urca la etaj în camera lui unde se întreba de ce mă comportam aşa cu el. N-a făcut asta decât de vreo câteva ori, după care m-a lăsat în plata Domnului, catalogându-mă drept nesimţit. Aproape că l-am pierdut ca prieten. Nu eram făcut să trăiesc în comunitate. Regulat ne adunam toţi ca să vedem cine nu se achitase de sarcinile ce-i reveneau, sau cine lăsase haine murdare în vană şi, dacă mă simţeam acuzat, reacţionam cu vio­ lenţă faţă de oricine mă acuza. Eram sigur că nu eu greşisem, ci ei. 190

COMUNITATE

Nu-mi dădeam seama, în acele momente, că eram violent. De câteva ori Trevor s-a ridicat şi a părăsit încăperea. De fiecare dată din cauza mea. Toţi băieţii cu care locuiam mai trăiseră în comunitate. Cunoşteau multe despre oameni. Viaţa în comunitate m-a ajutat să-mi dau seama de una din greşelile mele: eram dependent de mine însumi. Nu mă gândeam decât la mine, nu-mi păsa decât de mine. Nu prea aveam habar ce înseamnă dragoste, altruism şi sacrificiu. Am descoperit că mintea mea era ca un aparat de radio care nu recepţionează decât un post, pe acela unde se cântă numai despre mine: K-DON, numai Don, tot timpul Don. Nu înţelegeam schimbul care se petrece într-un dialog cu sens, când doi oameni se aşează şi-şi acordă radiourile, chiar dacă şi numai pen­ tru un moment, fiecare pe frecvenţa celuilalt. Pentru Tuck trebuie să fi fost dureros să încerce cu atâta disperare să-mi prindă lungimea de undă, iar eu să-l mustru în permanenţă. Trăind în lumea mea de atât de mult timp, devenisem defensiv faţă de ceea ce percepeam a fi o încălcare a drepturilor mele. Balonul meu de săpun era uriaş. Nu eram în stare să port conversaţii care să dureze mai mult de zece minute. îmi doream eficienţă în interacţiunea perso­ nală şi, ascultându-1 pe oricare dintre băieţii cu care locuiam, mă între­ bam de ce nu putea ajunge la subiect. Ce tot încerci să-mi spui? mă gândeam. Chiar trebuie să stăm aici şi să vorbim nimicuri? Mai târziu l\ick mi-a spus că în primele luni în care a locuit cu mine se simţea judecat, ca şi cum ar fi fost ceva în neregulă cu el. Se simţea lipsit de importanţă ori de câte ori se afla în preajma mea.

o

o o

Minciuna împotriva căreia îmi este întotdeauna cel mai greu să lupt e asta: Viaţa e o poveste despre mine.

o

o o

Dumnezeu m-a adus la Graceland ca să mă scape de această minciună, 191

ALBASTRU C A JAZZUL

să mi-o extragă din materia cenuşie a minţii mele. A fost o experienţă frustrantă şi dureroasă. Când aud persoane dependente vorbind despre cum tremură, despre atacurile de panică care le cuprind, despre victoriile şi înfrângerile lor în lupta cu viciile care le macină, într-o anumită măsură le înţeleg, pentru că eu însumi mi-am avut viciile mele, dar niciun drog nu e atât de puternic precum drogul eului. Nicio cută de pe suprafaţa creierului meu nu e atât de adâncă precum e cea care spune că eu sunt lumea, că lumea îmi aparţine, că toţi oamenii sunt personaje în piesa mea. Nu există dependenţă mai puternică decât dependenţa de tine însuţi. o

o

o

în primăvara anului meu la Graceland, când pământul în Laurelhurst Park începea să se zvinte, împreună cu un prieten am călătorit la Salem să-l auzim pe Brennan Manning vorbind. Manning e un fost preot cato­ lic şi un scriitor minunat care s-a luptat cu alcoolismul şi care vorbeşte deschis despre probleme de spiritualitate creştină. Am stat atât de aproape de Brennan încât îi puteam vedea albastrul ochilor şi acea sinceritate pe care o găseşti numai la oamenii care au transformat încercările prin care au trecut în slujire a semenilor. Brennan a crescut în New York şi vorbeşte cu un uşor accent specific Coastei de Est, înmuiat de ani de fumat. Când îl asculţi, nu e tocmai uşor să ţii pasul cu ritmul în care vorbeşte. Şi-a început vorbirea cu istorisirea despre Zacheu. Brennan a vorbit despre cum locuitorii unui oraş întreg, cu zeflemeaua şi ura lor, nu l-au putut determina pe omul mic de statură, pe vameş, să nu-i mai asuprească percepându-le taxe uriaşe. Hristos trecea prin oraş, zicea Brennan, şi l-a zărit pe Zacheu. I s-a adresat, spunându-i că voia să ia masa cu el. în singura conversaţie pe care a avut-o cu Zacheu, ne aminteşte Brennan, Hristos a exprimat susţinere şi dragoste şi ca urmare vameşul şi-a vândut averile şi a dat înapoi celor pe care-i jecmănise. Această dragoste a lui Hristos, şi nu aversiunea unui oraş întreg, a fost cea care l-a vindecat pe Zacheu. 192

COMUNITATE

Manning a continuat să vorbească despre pericolul folosirii unui limbaj dur, despre puterea neiubirii de a răni inima şi duhul unui om, şi despre cum vorbirea noastră, ca purtători ai harului şi iubirii lui Dumnezeu, ar trebui asezonată cu dragoste şi compasiune. în timp ce Manning vorbea, am avut sentimentul că mi se adresa direct mie şi am simţit că Dumnezeu îmi cerea să mă schimb. Mi se cerea să nu mai cred minciuna pe care o crezusem până atunci, anume că lumea ar gravita toată în jurul meu. Comunicasem lipsă de iubire colegilor cu care locuiam, considerând că ei nu cooperau cu şi în sen­ sul vieţii, sensul ăsta fiind, bineînţeles, dorinţa mea, voia mea, alege­ rea mea, comfortul meu. în seara aceea, pe drumul spre casă, m-am întors schimbat. Aveam ochi noi, cu care-mi vedeam colocatarii ca oameni. Pentru prima dată îi vedeam ca oameni şi puteam simţi dragostea lui Dumnezeu pentru ei. Trăisem până atunci cu posesiunea nepreţuită a lui Dumnezeu, copiii Săi, cei atât de dragi Lui, şi-i considerasem un necaz pe pămân­ tul ăsta care era al meu şi în spaţiul şi timpul care erau ale mele.

o

o

o

în scurtul an petrecut la Graceland, am reuşit să-i rănesc pe toţi băieţii, într-o circumstanţă sau alta. Şi oblojirea rănilor lua ceva timp. Trebuia să-mi repar relaţia cu fiecare dintre ei. Se părea că o dădeam în bară sistematic. Jeremy, tipul cu tunsoare de puşcaş marin şi care voia să se facă poliţist, nu mi se putea opune. într-o noapte am trecut cu maşina prin uşa garajului şi nu mi-am bătut deloc capul s-o repar. Jeremy îşi parca motocicleta în garaj, aşa că în fiecare zi trebuia să folosească uşa stricată. Camera mea se afla exact deasupra garajului, prin urmare, când Jeremy mergea la slujbă la cinci dimineaţa, pornea motocicleta, şi aveam senzaţia că cineva pornea o maşină de tuns iarba exact sub patul meu. Mă înfuriam, şi seara, când Jeremy ajungea acasă, îl între­ bam dacă nu puteam găsi o soluţie. El zicea că nu, că numai acolo îşi putea ţine motocicleta. Şi aşa era. Prin urmare, de fiecare dată când Jeremy trebuia să deschidă şi să închidă uşa stricată, se enerva pe 193

ALBASTRU C A JAZZUL

mine, şi de fiecare dată când el îşi pornea motocicleta la ora cinci dimineaţa eu mă enervam pe el. Problema, bineînţeles, nu era motoci­ cleta sau uşa; problema era că nu ne respectam unul pe celălalt, nu ne înghiţeam unul pe celălalt. într-o seară mă aflam la demisol împreună cu Tuck şi discutam, în timp ce el făcea gimnastică de întreţinere. La un moment dat, că tot mă aflam acolo, am zis să-mi spăl nişte haine, dar în uscător erau hainele cuiva. Nu aveam unde să le pun, aşa că le-am pus pe podea. N-am crezut că era greşit ce făceam pentru că podeaua era destul de curată, dar hainele erau ale lui Jeremy, aşa că, mai târziu în seara aceea, când el a ajuns acasă, a scris câteva cuvinte pe panoul nostru alb persoanei care-i aruncase hainele pe podea. Nu se putea spune că-i aruncasem hainele, doar le pusesem pe podea, dar el tot era roşu de furie. I-am spus că eu o făcusem şi mi-am cerut scuze. Aşa a fost de nervos că a trebuit să iasă să se plimbe puţin. Pentru el fusese picătura care a um­ plut paharul. Când s-a întors, l-am întrebat dacă putem vorbi. I-am spus că era timpul să punem capăt definitiv neînţelegerilor dintre noi. Nu voia să discute, pentru că încă era furios, dar nu l-am lăsat. Eram gata să-mi cer iertare. I-am spus că nu simţeam că-i păsa de mine, pentru că în flecare dimineaţă îşi pornea motocicleta sub camera mea, că de-aceea adoptasem o atitudine de apărare, şi asta mă făcea să-i răspund cu aceeaşi monedă, că făceam asta oarecum inconştient, fără prea multe comentarii şi celelalte de genu’. Nu-i spusesem niciodată că aveam impresia că nu-i plăcea persoana mea şi că mi-aş fi dorit ca lucrurile să nu stea aşa. Fusesem mândru şi de o pasivitate agresivă. De-asta ajunsesem unde ajunsesem. Şi i-am spus că nu mă simţeam bine. Nu-1 acuzam de nimic, ceea ce, privind în urmă, era foarte, foarte impor­ tant. I-am mai spus şi că nu aşteptam nimic de la el, ca răspuns la noua mea atitudine. Chiar nu credeam că mi-ar fi datorat ceva. în timp ce-i vorbeam în felul ăsta, Jeremy s-a calmat şi mă asculta cu atenţie. Reacţia lui m-a surprins. Mi-a spus că totul era OK şi asta a însemnat enorm pentru mine. în momentul acela am simţit cum toată mânia pe care o acumulasem în mine se topea. Nici măcar nu-mi aminteam pen­ 194

COMUNITATE

tru ce fusesem mânios. Şi în dimineaţa următoare, când Jeremy şi-a pornit motocicleta, nici măcar nu m-am trezit. Recent mă aflam în San Francisco şi eram cazat într-o pensiune din acelea destinate persoanelor care se află în oraş pentru slujire. Era o casă mică, dar la momentul acela eram, probabil, vreo cincisprezece persoane care locuiam acolo. Tipul care se ocupa de administrare, Bill, ne pregătea întotdeauna masa sau făcea curăţenie în urma noastră. Am remarcat incredibila lui răbdare şi bunăvoinţă. Şi am mai remarcat că nu fiecare dintre noi îşi spăla farfuria după ce termina de mâncat, şi foarte puţini dintre noi îi mulţumeau pentru că gătea pentru noi. într-o dimineaţă, înainte ca ceilalţi să se trezească, Bill şi cu mine ne beam cafeaua la masa din sufragerie. I-am spus lui Bill că locuisem o perioa­ dă cu cinci băieţi şi că-mi fusese foarte greu pentru că nu-mi plăcea să mi se invadeze spaţiul, să mi se tulbure intimitatea. L-am întrebat cum de reuşea să-şi menţină atitudinea aceea atât de binevoitoare tot timpul, cu atâţia oameni care abuzau de bunătatea lui. Bill şi-a aşezat ceaşca de cafea pe masă şi m-a privit în ochi. „Don“ , mi-a zis el, „dacă nu suntem pregătiţi să ne trezim dimineaţa şi să murim faţă de noi înşine, poate c-ar trebui să ne întrebăm dacă într-adevăr îl urmăm pe Isus. “

195

Bani Gânduri despre plâtitul chiriei

S c r iit o r ii — ş i - m i pla c e să c r e d c ă m ă n u m ă r şi e u pr in t r e e i — n u

prea fac bani. Câştigăm cam un dolar. E groaznic. Dar nici nu mun­ cim. Stăm în pijamale până pe la amiază, apoi coborâm în bucătărie unde ne facem o cafea, ne frigem nişte ouă, citim ziarul, mai citim câte­ va pagini din vreo carte, mirosim cartea, ne întrebăm dacă nu cumva şi noi ar trebui să ne-apucăm de lucru la cartea noastră, mai mirosim o dată cartea, azvârlim cartea în celălalt colţ al camerei pentru că suntem invidioşi că nu suntem singurii care ştiu să scrie o carte, ne simţim teri­ bil de vinovaţi că am aruncat cartea ticălosului în celălalt colţ al camerei pentru că ne întrebăm, în secret, dacă Dumnezeu, din cerul Lui, a observat invidia şi răutatea noastră, sau, mai rău, lenea noastră. Ne întindem apoi pe canapea cu faţa în jos şi-L rugăm mormăind pe Dumnezeu să ne ierte, pentru că, adânc în sufletul nostru, ne e teamă că El ne va seca de tot izvorul cuvintelor pentru că suntem invidioşi pe cuvintele stupide ale confratelui. Şi pentru asta, cum ziceam mai îna­ inte, suntem plătiţi cu un dolar. Merităm însă mult mai mult. Nu-mi place să n-am bani. Nu-mi place să nu pot merge la un film sau să ies în oraş la o cafea. Nu-mi place sentimentul pe care-1 am la bancomat când, după ce iau banii, iese chitanţa mică, cea cu o anumită cifră pe ea, cifră care spune totul, cifra întotdeauna mică şi care se tra­ duce prin câte zile mi-au mai rămas în care să mă simt bine. Adesea 197

ALBASTRU C A JAZZUL

pentru mine bancomatul e asemenea unui aparat de jocuri mecanice. Păşesc spre el cu speranţa că voi avea noroc. Mă simt un ratat absolut când n-am bani. Asta e adevărata proble­ mă. Mă simt invalidat, ca şi cum zeii nu mi-ar aproba existenţa, ca şi cum mi s-ar tăia banii de buzunar. Merităm să fim plătiţi pentru munca pe care o facem, mă-nţelegeţi. Merităm banii pe care-i facem. Probabil chestia asta e specifică bărbaţilor; probabil femeile nu se gândesc la asta, nu ştiu, dar eu mă gândesc. Cred că merit ceea ce câştig, adică un dolar. Lipsa banilor afectează modul în care un bărbat gândeşte despre sine. Anul trecut am fost cu bugetul la zero. Cinci luni din cele douăsprezece L-am rugat pe Dumnezeu să-mi trimită bani pentru chirie. Şi în cinci din douăsprezece luni am primit prin poştă un cec în ziua când trebuia să-mi plătesc chiria. La început am fost recunoscă­ tor, dar după o vreme, ca să fiu sincer, am început să mă simt ca depin­ zând de mila lui Dumnezeu. La sfârşitul fiecărei luni începeam să-mi rod unghiile, întrebându-mă cine-mi datora bani sau dacă să scriu sau nu literatură care se vinde. Pe piaţa cărţii creştine nu prea ai de lucru dacă nu scrii despre neprihănirea de sine şi dacă nu faci propagandă conservatorismului. Eu scriu eseuri neorealiste. Nu sunt un scriitor comod. Mă întrebam dacă sunt sau nu leneş. Când eşti scriitor te simţi leneş chiar şi când munceşti. Cine e plătit să stea prin cafenele toată ziua şi să dactilografieze la calculator? Dar eu lucram, continuam eu să-mi spun. îmi făceam apariţia la Pâlio în fiecare zi şi seara mergeam la Common Ground. Lucram. Scriam. Scriam ca un nebun. La vremea aceea însă scriam fără să am un contract. Aşa că nu se putea spune că scriam pentru bani, ci în speranţa că voi primi bani. Şi când scrii fără contract, ai sentimentul că tot ce spui e absolut inutil (şi practic vorbind aşa şi e, până nu semnezi un contract). Poţi scrie toată ziua şi să ai sentimentul că n-ai făcut nimic. Un băr­ bat are nevoie să lucreze, să se murdărească pe mâini, să facă bătături în palmă şi din când în când să-şi dea cu ciocanul peste degete. Are nevoie să se simtă obosit la sfârşitul zilei, şi nu doar cu mintea obosită, ci şi cu trupul. 198

BANI

Trupul meu nu era obosit, doar mintea îmi era obosită, şi nu aveam bani, aşa că nu mă simţeam bărbat. Eram într-o stare rea. Am vorbit despre asta cu Rick. A trecut într-o zi pe la mine şi-am început să discutăm. L-am întrebat dacă el credea că Dumnezeu mă chema să fiu scriitor sau dacă pur şi simplu eram leneş, egoist şi doar îmi pierdeam vremea potrivind cuvinte. M-a întrebat dacă munceam; a zis că orice om trebuie să muncească. I-am spus că da, munceam, dar nu primeam bani pe munca mea pentru că încă nu aveam contract şi că semnarea unui contract nu era ceva sigur. în cel mai bun caz se putea zice că jucam un joc de noroc. El mi-a zis că nu ştia dacă ceea ce făceam eu era bine sau greşit. Şi mi-a mai zis că se va ruga pentru mine. La care eu mi-am dat ochii peste cap. Mi-a zis că am talent şi că mă apreciază şi că Dumnezeu avea să clarifice dacă eram sau nu un nepriceput şi un leneş. La Imago, biserica noastră, cei mai mulţi sunt artişti, şi niciunul dintre noi nu are bani, aşa că Rick mi-a spus că, dacă îmi doream să devin scriitor, trebuia să scriu un bestseller pentru ca şi biserica să se aleagă cu nişte bani. o

o

o

Sunt iresponsabil cu banii, dacă vreţi să cunoaşteţi adevărul. Nu am bani să-mi cumpăr lucruri mari, slavă Domnului, aşa că-mi cumpăr lucruri mici. îmi plac lucrurile noi enorm de mult. îmi place să le simt mirosul. într-o zi mi-am pus de gând să merg la Home Depot să cum­ păr un cablu prelungitor. Aveam nevoie de un cablu prelungitor pentru o veioză pe care voiam s-o folosesc în bârlogul meu de la etaj. Cumpă­ rasem deja un regulator pentru respectiva veioză, regulator care aprin­ de veioza seara şi o stinge după ce toată lumea a plecat la culcare, dar acum aveam nevoie de un cablu prelungitor. Acum, probabil un regula­ tor nu e un lucru fără de care să nu poţi trăi. Puteam foarte bine să conectez veioza la o priză obişnuită şi totul ar fi fost OK. Dar când am văzut regulatorul cu o săptămâna înainte la Fred Meyer, m-am oprit să-l privesc mai îndeaproape, pentru că dădusem peste el din întâmplare şi mi-am dat seama cât de mult mi-1 doream. Şi costa numai şapte dolari. 199

ALBASTRU C A JAZZUL

Am nevoie de regulatorul ăla de numai şapte dolari, mi-am zis, e foarte important pentru mine. Aşa că l-am pus în coş şi-am plecat, întrebându-mă ce voi regla cu el. Bineînţeles, acum răspunsul e evident: veioza din bârlogul de la etaj. Am ajuns acasă cu regulatorul şi l-am progra­ mat fără să citesc instrucţiunile de folosire, după care am mers după veioză să o conectez la regulator, dar aceasta era prea departe de priză. Nu puteam muta veioza mai aproape de priză fără să afectez Feng Shui-ul [vechi sistem chinezesc de principii estetice care are la bază atât legile cerului cât şi ale pământului, destinat să-l ajute pe om să ajungă la o viaţă de nivel superior prin primirea de QI poziziv - n.tr.]. Am un prieten excentric care zice că Feng Shui-ul e foarte important, că o cameră trebuie să aibă un echilibru intern al ei, aşa încât atunci când te afli în ea să te simţi şi tu echilibrat. Am adus veioza mai aproape de priză şi mi-am dat seama că prietenul meu excentric avea dreptate, pentru că m-am simţit imediat foarte dezechilibrat. Aşa că aveam nevoie de un cablu prelungitor între veioză şi regulator. Vă spun toate astea pentru a vă arăta că am o problemă cu a-mi cumpăra lucruri de care nu am neapărată nevoie. Am văzut o dată un documetar despre creier în care se spunea că obiceiurile se formează atunci când „centrul de plăcere" al creierului se activează în momen­ tul în care facem un anumit lucru. Se mai spunea în documentarul cu pricina că centrul de plăcere al unor oameni se activează când aceştia fac cumpărături. M-am întrebat dacă centrul meu de plăcere nu se comporta în felul ăsta. Penny crede despre mine că sunt mână spartă chiar cu puţinii bani pe care-i am. Alaltăieri seară stăteam de vorbă cu ea şi i-am spus că doream să-mi cumpăr o maşină de jucărie cu telecomandă. A tăcut, n-a zis nimic. Penny, mai eşti? am întrebat-o. Da, a zis ea. Ce zici? am întrebat. Don, tu vorbeşti serios? Chiar ai de gând să risipeşti bani buni pe-o maşină de jucărie cu telecomandă? „Păi... ce să zic... “ „Păi... ce să zici... Miller, ar fi o prostie să faci aşa ceva când în India sunt copii care mor de foame!" mi-a zis ea. Nu-mi place s-o aud pe Penny vorbind în felul ăsta. Sincer, poate fi foarte enervant. Ea însă 200

BANI

şi trăieşte ce spune. Un an întreg, ultimul ei an de studenţie la Reed, nu şi-a cumpărat haine noi pentru că se considera iresponsabilă cu banii. Cu toate astea însă întotdeauna arăta foarte bine şi, ca un cadou de ziua ei, i-am cumpărat o pereche de mănuşi de la Saturday Market cu şapte dolari. Le purta de parc-ar fi fost Tiffany sau altă marcă de renume. Şi le spunea la toţi despre ele. Nu erau nu ştiu de mănuşi deosebite, dar ea nu-şi cumpărase haine noi vreme de un an întreg şi cred că şi dormea cu ele. Penny însă are dreptate în ce priveşte cheltuirea banilor. Penny are dreptate în ce priveşte orice lucru. Penny zice că dacă lună de lună aş economisi cam douăzeci de dolari şi i-aş dona organizaţiilor Northwest Medical Teams sau Amnesty International, aş salva multe vieţi. Pe bune. Dar nenorocitul ăsta de centru al plăcerii din creierul meu îşi cam face de cap şi se pare că eu nu prea am ce face în privinţa asta. Iam spus lui Penny despre centrul plăcerii şi despre faptul că aveam nevoie de maşina cu telecomandă pentru activarea acestuia şi ea doar şi-a luat receptorul telefonului de la ureche şi a început să bată cu el în speteaza scaunului. Ca să revin la cablul prelungitor, eram aproape sigur că aveam unul la subsol, într-o cutie cu alte cabluri, dar dacă aş fi căutat se putea să-l şi găsesc şi-atunci n-aş mai fi avut motiv să mă duc la Home Depot. Ceea ce-aveam nevoie era un nou cablu prelungitor, de ultimă tehnolo­ gie, mi-am zis în sinea mea. M-am încălţat rapid. Vocea bună, vocea economiei, vocea lui Penny au început să-mi sune în urechi: Don, te rog, cu banii ăştia li s-ar putea cumpăra unor copii cadouri de Crăciun. E august, am zis eu cu voce tare. Atunci ar putea fi folosiţi pentru a sprijini activişti ecologişti, a zis Vocea Bună, sau cercetările pentru găsirea unui remediu împotriva cancerului sau a SIDA. Vise, am răspuns Vocii Bune, în timp ce-mi puneam casca de motociclist. Ai o problemă, a zis Vocea Bună. Eşti o bleagă, i-am replicat. Eşti iresponsabil! a strigat Vocea Bună. Mai tacă-ţi gura aia, i-am strigat înapoi. Chestia cu lucrurile noi e că te simţi şi tu nou când le cumperi, ai sentimentul că eşti diferit de ceilalţi pentru că ai ceva diferit de ce au 201

ALBASTRU C A JAZZUL

ceilalţi. Ştiţi cum se zice, suntem ceea ce deţinem. Sunt oameni care ajung dependenţi de faptul în sine a cumpăra ceva nou. Lucruri. Grămezi şi grămezi de lucruri. Dar lucrurile noi devin lucruri vechi foarte repede. Avem nevoie de lucruri noi pentru a înlocui lucrurile vechi. îmi plac lucrurile cu butoane. o

o

o

Un scriitor pe nume Ravi Zacharias spune că inima îşi doreşte uimire şi farmec. El zice că tehnologia e substitutul pe care omul îl foloseşte pentru a-şi înlocui dorinţa după uimire. Şi tot Ravi Zacharias spune că ceea ce-şi doreşte inima cel mai mult să facă e să se închine, să stea în adoraţie faţă de un Dumnezeu pe care nu-L înţelegem şi pe care nu ni-L putem explica. Am început să mă gândesc la ce spunea Penny şi la ce spune Ravi Zacharias. Mergeam cu motocicleta spre Home Depot, întrebându-mă dacă Penny şi Ravi n-ar fi prieteni buni, când am decis că eram un prost şi un foarte mare risipitor. Ştiam că aveam un prelungitor la sub­ sol şi mai ştiam că motivul adevărat pentru care mergeam la Home Depot era să-mi cumpăr nişte burghie, sau o ruletă cu laser sau vreo lampă spot mai deosebită şi că nu un prelungitor voiam să-mi cumpăr ci altceva, ceva ce-aş fi găsit o dată ajuns acolo, ceva ce mi-ar fi făcut cu ochiul de pe raft. La vremea aceea nu aveam prea mulţi bani şi trebuia să învăţ ca banii pe care-i aveam să-i folosesc cu chibzuială. Banii nu-mi aparţin, mi-a spus odată Rick. Banii sunt ai lui Dumnezeu. El ni-i încre­ dinţează ca să-i împărţim corect şi să facem asta motivaţi puternic de caritate. Am văzut într-o zi la televizor un interviu cu Bill Gates, şi cel care lua interviul l-a întrebat pe miliardar dacă ştia cât de bogat este, dacă avea vreo idee în sensul ăsta. Bill Gates a răspuns că nu ştie. Singura modalitate prin care pot înţelege cam pe unde mă aflu, a zis el, e că nu există niciun lucru pe care să nu-1 pot cumpăra. Dacă vreau ceva, 202

BANI

am. Şi mai zicea el că Microsoft l-a salvat pentru că el era mult mai interesat în ce făcea decât de câţi bani câştiga. Mulţi oameni bogaţi nu sunt fericiţi, spunea el. Uneori îmi pare bine că nu am mulţi bani. Cred că, dacă aş avea prea mulţi, banii ar pune stăpânire pe mine. Cred că mi-aş cumpăra tot felul de lucruri şi tot n-aş fi mulţumit cu cele pe care le-aş avea, aşa că mi-aş cumpăra şi mai multe. Isus a spus că mai greu îi este unui bogat să intre în împărăţia ceru­ rilor decât unei cămile să intre prin urechea unui ac. Rick spune că banii trebuie să fie un instrument pentru om, că aces­ ta trebuie să-i controleze pe ei, nu ei pe el. Asta înseamnă că atunci când vreau să-mi cumpăr un cablu prelungitor nou, dar eu am deja unul, trebuie să-l folosesc pe cel pe care-1 am şi banii pe care i-aş da pe cel nou să-i dau oamenilor necăjiţi, cărora le este greu în viaţă. Şi mai înseamnă şi că, probabil, mă pot lipsi de un regulator pentru veioză. Rick zice că ar trebui să dau bani bisericii noastre, Imago-Dei. Mai zice că 10% ar fi un procent bun cu care să încep. Ştiam asta. I se spune zeciuială şi oarecum e şi biblică. Şi în Biblie găsim scris şi despre primii creştini care dădeau bisericii toţi banii lor şi prezbiterii împărţeau aceşti bani întregii comunităţi, potrivit cu nevoile fiecăruia. o

o

o

Cu nu foarte mult timp în urmă, unul din cei mai buni prieteni ai mei, Curt Heidschmidt, mi-a ţinut o adevărată lecţie despre zeciuială. A fost straniu să-mi ţină o astfel de lecţie Curt, care nici măcar nu prea merge la biserică. Merge el, nu-i vorbă, ca ori şi care, dar nu-i place. De obi­ cei, oamenii care merg la biserică dar nu le place biserica nu dau lecţii despre zeciuială, dar Curt mi-a tras o săpuneală. Curt lucrează la un magazin de mobilă şi înjură tot timpul şi zice glume murdare. Dar dă zeciuală, zice el. Pe comoda lui are un borcan plin cu bani şi când primeşte salariul retrage de la bancomat 10% din suma tocmai primită. Bani gheaţă. Duce banii acasă şi-i pune în bor­ canul de care vă spun. Respectivul borcan trebuie că are câteva mii 203

ALBASTRU C A JAZZUL

bune de dolari în el. într-o seară mă aflam la el să văd South Park şi Curt îi tot da întruna că patronul magazinului de mobilă nu-i dădea destui bani să poată şi el să-şi cumpere motocicleta pe care şi-o dorea. „Păi bine, Curt“ , i-am zis eu, „dar ai sigur câteva mii de dolari în nenorocitul ăla de borcan. Foloseşte-te de ei.“ Asta era înainte să ştiu că el dă zeciuială. „Nu pot.“ „De ce?“ „Nu pot. “ „De ce?“ „Nu-s banii mei, Miller.“ Curt s-a lăsat pe spate în fotoliul lui şi m-a privit pe deasupra paharului de bere. „Nu-s banii tăi?“ am întrebat. „Dar cine, Doamne iartă-mă, îşi de­ pozitează economiile pe comoda ta?“ l-am întrebat arătând spre dor­ mitorul lui. „Păi"—a zis el, zâmbind oarecum încurcat—„sunt ai lui Dumnezeu. “ „Ai lui Dumnezeu?" am strigat eu. „Da, aia e zeciuiala mea!“ mi-a strigat el înapoi. Sincer, am fost puţin şocat. Cum spuneam mai înainte, Curt nu prea pare tipul care să dea zeciuială. Iar la biserică cred că merge cam tot a zecea duminică şi când o face doar bombăne la adresa bisericii. „Păi atunci, dacă-i pe-aşa, de ce nu dai banii la biserică?" am între­ bat. „Pentru că nu prea mă duc pe la biserică, de-aia. “ „Curt", i-am zis, „eşti cea mai interesantă persoană pe care-o cunosc. “ „Mulţumesc, Don. ...D a’, zi-mi, tu dai zeciuială?" L-am privit câteva momente, fără să-i răspund. Nu-mi venea să cred. Eram pe cale să primesc o lecţie despre zeciuială de la un tip care probabil era abonat la Bikes and Babes. „Păi, Curt, cred că nu..." După ce-am zis asta, Curt a clătinat din cap a dezamăgire. Am început să mă simt vinovat. „E ruşinos, Don." Curt a aşezat paharul cu bere pe masă, încheindu-şi propoziţia cu un râgâit după duşca de bere. „Tu treci peste asta. Eu dau zeciuială de 204

BANI

când eram copil. Niciodată nu s-a întâmplat să primesc salariul şi să nu dau zeciuială." „Spune-mi, visez?" l-am întrebat. „Să visezi ce, Don?“ „Că port discuţia asta cu tine." Şi când am zis asta am arătat cu mâna înainte şi înapoi între mine şi el. „Don, dă-mi voie să-ţi spun. Ar trebui să dai zeciuială. Banii ăştia, a zecea parte, nu sunt banii tăi. Sunt banii lui Dumnezeu. S-ar cuveni să-ţi fie ruşine de tine însuţi. Pentru că furi de la Dumnezeu. Tu scrii cărţi creştine şi nu-I dai lui Dumnezeu banii Lui." „Acuma nu e neapărat nevoie să mă faci să mă simt vinovat pentru asta. Pentru că nici tu nu dai banii tăi direct lui Dumnezeu. Văd că-i păstrezi pe comodă." Curt s-a aplecat peste rezemătoarea de braţ a fotoliului şi, cu un ric­ tus a la Jack Nickolson pe faţă, mi-a zis, „Nu-ţi face tu griji pentru asta, băiete. Ăştia sunt banii lui Dumnezeu şi vor ajunge la El. N-am furat în viaţa mea un cent de la Dumnezeu şi n-o voi fiice nici de-acum încolo." Nu puteam crede că era adevărat ce mi se întâmpla. Venisem la Curt să văd South Park şi de câteva minute bune eram făcut vinovat fără drept de apel. La vreo două săptămâni de la discuţia asta, Curt a trecut pe la bise­ rică şi a dat secretarei toţi banii din borcan. Peste trei mii de dolari. M-am simţit atât de vinovat că n-am mai putut dormi. într-una din zilele ce-au urmat m-am întâlnit cu Rick şi i-am măr­ turisit că nu dădeam niciun ban la Imago-Dei. Rick trecuse întâmplă­ tor pe la mine şi ne lăudam cu câte kilograme ridicam fiecare la sala de forţă, când deodată am izbucnit, „Nu dau nici un ban la biserică, Rick. Nici un cent. “ „OK", a zis el. „Interesant mod de-a schimba discuţia. Dar de ce?" a întrebat el. „De ce nu dai niciun ban la biserică?" „Pentru că n-am. Tot ce câştig dau pe chirie şi pe mâncare." „înţeleg că te descurci greu", a zis el cu compasiune. „Deci sunt scutit?" am întrebat eu. 205

ALBASTRU C A JAZZUL

„Da de unde", a zis el. „Vrem banii tăi." „Cât?" am întrebat eu. „Cât câştigi?" „Nu ştiu. Cam o mie pe lună, probabil. “ „Atunci vrem o sută. Şi ai face bine să ştii exact cât câştigi. O parte a beneficiului de a da o anume sumă din banii tăi lui Dumnezeu e şi acela că te face să te gândeşti unde şi pe ce îţi merg banii. Dumnezeu nu vrea să fim dezordonaţi cu banii noştri, Don." „Dar am nevoie de bani pentru chirie." „Ai nevoie şi să te încrezi în Dumnezeu. “ „Ştiu. Doar că-mi zic că mi-ar fi mai uşor să mă încred în Dum­ nezeu dacă I-aş da din surplusul de bani pe care i-aş face. “ „Asta însă n-ar mai fi credinţă, corect?" „Corect." „Ei bine, tinere, vreau să ştii că nu-mi place latura asta a slujbei, pentru că dă impresia că ţi-aş cere bani. Nu-mi pasă dacă vom avea sau nu banii tăi. Nevoile noastre sunt satisfăcute. Ceea ce vreau să-ţi spun însă e că pierzi foarte mult, Don. “ „Foarte mult ce?" „Roada ascultării" a zis el, pe un ton pastoral. „Când facem ceea ce vrea Dumnezeu să facem, suntem binecuvântaţi, suntem sănătoşi spiritual. Dumnezeu vrea să dăm o parte din banii noştri pentru lucra­ rea Sa pe pământ. Prin faptul că pui deoparte din fiecare salariu, te încrezi în Dumnezeu să-ţi poarte de grijă. El vrea să treci peste frica asta—frica de-a te încrede în El. Da, asta sperie, dar, ca şi urmaş al lui Hristos, pe-aici trebuie să treci. Uneori soţia mea şi cu mine nu avem destui bani să ne plătim facturile, dar ştim că prima factură, prima plată pe care trebuie să o facem, e către biserică. Asta e foarte important. Dacă celelalte facturi se-adună neplătite, trebuie să fim mai atenţi cu modul în care cheltuim banii. Şi nu o dată ne-am găsit într-o asemenea situaţie. Dar funcţionează. învăţăm să ne încredem tot mai mult în Dumnezeu şi învăţăm să ne administrăm tot mai bine banii." Săptămâna următoare mi-am verificat contul, în care se găseau cam opt dolari, am scos banii şi i-am dat la biserică. Câteva zile mai târ­ 206

BANI

ziu mi-a mai intrat ceva în cont şi 10% din suma intrată iar am dat-o bisericii, apoi am semnat un contract de publicare cu o revistă din Atlanta şi, când mi-au intrat primii bani de la ei în cont, am comple­ tat un cec pentru biserică. De-atunci, de la discuţia aceea cu Rick, dau cel puţin 10% din fiecare dolar pe care-1 câştig, întocmai ca şi Curt. Şi n-am mai ajuns niciodată în situaţia să n-am cu ce-mi plăti chiria. Vre­ me de mai mult de un an contul meu a planat undeva imediat deasupra lui zero sau a coborât imediat sub zero şi, de fiecare dată, brusc, îmi intrau bani din care puteam şi economisi. Am hotărât să-mi deschid un cont de economii, în eventualitatea că într-o zi aveam să mă căsătoresc şi să-mi întemeiez o familie, şi ca din fiecare ban câştigat 10% să dau bisericii şi 10% să depun în contul de economii. Altfel spus, îmi admi­ nistram bugetul. Ceea ce nu făcusem până atunci. Dar nu asta e partea cea mai bună. Partea cea mai bună e ce a făcut zeciuiala pentru relaţia mea cu Dumnezeu. înainte, mă simţeam ca şi cum aş fi mers în permanenţă la Dumnezeu cam cum merge un copil la tatăl lui când ştie că a spus o minciună uriaşă. Dumnezeu mă cunoş­ tea întru totul, nu mă iubea mai puţin pentru că nu-I dădeam partea Lui, doar că eu nu mă simţeam curat în preajma Lui şi ştiţi cum poate afecta asta toate lucrurile. Am mai învăţat şi că trebuia să dau celor săraci. Biserica mea dă bani săracilor, dar era important ca şi eu să dau direct săracilor. Uneori ieşeam în oraş şi plăteam un prânz unui om al străzii. La început nu mi-a plăcut, pentru că întotdeauna dădeam peste oameni cu zero maniere de masă, dar după o vreme a început să-mi placă ce spuneau când erau puţin ameţiţi. Chiar dacă ce spuneau nu avea niciun sens, ei credeau că are şi asta însemna ceva. o

o

o

Nu avem nevoie de toţi banii pe care-i câştigăm. Puţini dintre noi au nevoie de toţi banii pe care-i câştigă. E adevărat ce se spune că cel mai de preţ lucru în viaţă e libertatea. O perioadă scurtă, cu ceva vreme în urmă, am fost ceea ce se 207

ALBASTRU C A JAZZUL

cheamă un minimalist. N-am fost minimalist pentru că aşa mi-am pro­ pus, ci am ajuns astfel într-o călătorie pe care prietenul meu Paul şi cu mine am făcut-o prin întreaga Americă, dormind într-un microbuz, cum am spus mai devreme. în cele din urmă am rămas fără bani, aşa că am vândut microbuzul şi am locuit în pădure. O lună am locuit în Munţii Cascade. Ne-am aciuat pe lângă o staţiune şi în fiecare zi eu curăţăm toaletele şi Paul lucra ca salvamontist. Mâneam ceea ce lăsau oamenii prin frigidere, după ce părăseau pensiunile. Cele mai multe alimente erau perisabile. îngheţată. Fructe. Brânză. Vă spun toate astea doar ca să ştiţi că atunci când locuiam în pădure nu ne îngrijoram de nimic şi mai ales nu ne îngrijoram de bani. Cam după o săptămână am încetat să mă întreb dacă vom avea ce să mân­ căm. Văzusem că oamenii aruncau tone de alimente şi ştiam că sigur vom găsi ceva, şi încă din belşug. Nu mă mai gândeam la plata chiriei pentru că nu plăteam chirie; în pădure, cât e de întinsă, poţi locui gratis. Şi iată-mă acolo, locuind într-unul din cele mai frumoase locuri din America, mâncând gratis şi dormind sub cerul liber. N-a fost nevoie de mult timp ca sentimentul de teamă că nu aveam bani, ca şi acela de falsă securitate pe care ni-1 dau banii, să dispară. îmi amintesc o noapte anume, la trei săptămâni după ce-am început să locuim în pădure, când am dat peste o poiană înconjurată de plopi înalţi şi deasupra mea se arcuia glorios bolta cerului şi m-am simţit parte din tot ceea ce mă înconjura şi copacii parcă băteau din palme şi eu parcă pluteam sub tot acel nesfârşit. Am privit atât de mult cerul încât la un moment dat m-am simţit ca şi cum m-aş fi aflat în spaţiul cosmic. Lumină. Nu aveam bani, nu mă îngrijoram. Stă în puterea mea să mă mai simt aşa cum m-am simţit atunci. Stă în puterea mea să nu las ca lucrurile pe care le deţin să pună stăpânire pe mine, să mă odihnesc fericit în siguranţa pe care Dumnezeu, şi nu banii, mi-o poate da. Recent am mai trăit această stare. Rick m-a între­ bat cum mă mai descurc cu banii, cum stăteam cu zeciuiala şi i-am spus că acum eram cinstit şi corect. M-a mai întrebat cum mă simţeam acum în legătură cu toată problema asta şi i-am spus că mă simţeam bine, liber, despovărat. Mi-a spus să am grijă să nu mi se urce la cap. 208

în c h in a re Uimire mistica

CU MAI MULT TIMP ÎN URMĂ AM CITIT O CARTE DESPRE MAICA TEREZA.

La un moment dat în carte cineva o întreabă pe Maica Tereza de unde are puterea de-a iubi atât de mulţi oameni. Ea îi răspunde că îi iubeşte pe oameni pentru că aceştia sunt Isus, fiecare dintre cei pe care îi iubeşte este Isus şi asta e adevărat pentru că aşa se spune şi în Biblie, însă este de asemenea adevărat că ideea asta e în contradicţie cu reali­ tatea: Nu oricine poate fi Isus. în spiritualitatea creştină sunt multe idei care se află în contradicţie cu realitatea, aşa cum o percep eu. O afir­ maţie ca şi cea de mai sus îi poate ofensa pe unii creştini pentru că, zic ei, dacă sub anumite aspecte credinţa lor nu este conformă cu reali­ tatea, atunci credinţa lor nu mai e adevărată. După părerea mea însă există multe lucruri în care noi credem, pe care le credem cu inima, care însă nu pot fi explicate raţional, cu mintea. Dragostea, de exem­ plu; credem în dragoste. în frumuseţe. Credem că Isus este Fiul lui Dumnezeu. îmi dă un sentiment de linişte să ştiu că, dacă suntem fiinţe create, cine ne-a creat trebuie să ne fie superior din toate punctele de vedere, intr-atât de superior, de fapt, încât să nu fim în stare să-l înţelegem. Fiinţa aceasta trebuie să fie superioară realităţii noastre şi de-aceea nouă ne pare, privind lucrurile din interiorul acestei realităţi, că vine în contradicţie cu raţiunea. însă tocmai raţiunea ne spune că Fiinţa 209

ALBASTRU C A JAZZUL

aceasta trebuie să fie superioară realităţii noastre, pentru că altfel nimic nu ar mai avea sens. Când ne închinăm lui Dumnezeu ne închinăm unei Fiinţe pentru în­ ţelegerea căreia experienţa noastră de viaţă nu ne dă instrumentele necesare. Pentru că dacă L-am putea înţelege pe Dumnezeu, El nu ar mai inspira adoraţie. Veşnicia, de exemplu, nu este ceva ce mintea omenească să poată înţelege. Am putea fi în stare să ne facem o idee despre ce-ar însemna să trăieşti fără sfârşit (şi putem face asta numai pentru că niciunul dintre noi nu a gustat moartea), dar putem înţelege ce înseamnă nici să nu te fi născut? Spun asta doar pentru a arăta că noi, creştinii, credem lucruri pe care nu le putem explica. Şi la fel fac toţi ceilalţi oameni. Am un prieten care e student la seminar şi care îi critică pe anumiţi scriitori creştini pentru că îmbrăţişează ceea ce el numeşte „misticism". L-am întrebat dacă poziţia lui comunică faptul că el nu este mistic. Bineînţeles că nu sunt, a replicat el. L-am întrebat dacă crede în Sfânta Treime. Mi-a răspuns că crede. L-am întrebat dacă crede că Sfânta Treime reprezintă trei persoane distincte care sunt, în acelaşi timp, una. Mi-a răspuns că da, crede. L-am întrebat dacă, în opinia lui, concepţi­ ile acestea puteau fi considerate misticism. A rămas pe gânduri, fără să mai spună nimic. Nu poţi fi creştin fără să fii mistic. Recent, la o spălătorie, discutam cu un om al străzii şi omul zicea că dacă reducem spiritualitatea creştină la matematică îl pângărim pe Duhul Sfânt. Mi-a plăcut foarte mult ce-a spus şi mi-a şi dat un senti­ ment de linişte, pentru că n-am fost niciodată bun la matematică. Multe din încercările noastre de a înţelege credinţa creştină nu fac decât să-i scadă din valoare. Nu-L pot înţelege pe Dumnezeu, în totalitatea Lui, aşa cum plăcinta pe care mi-o pregătesc pentru pauză nu poate înţelege complexitatea mea de fiinţă umană. Puţinul pe care-1 înţelegem, firul acela de nisip pe care mintea noastră e în stare să-l priceapă, idei pre­ cum Dumnezeu este bun, Dumnezeu iubeşte, Dumnezeu cunoaşte toate lucrurile sunt suficiente pentru a ne ţine inima plecată şi fericită în faţa măreţiei şi a neasemănării Sale, pentru totdeauna. 210

ÎN C H IN A R E

O

O

O

Unul dintre cele mai cool lucruri pe care le-am făcut e următorul: Vara ce-a trecut mi-am propus să prind cât mai multe apusuri de soare pot. Mă urcam pe motocicletă şi goneam până pe Muntele Tabor, acolo mă aşezam pe marginea lacului de acumulare să privesc cum soarele aprin­ de norii care plutesc întotdeauna peste Portland. Niciodată nu prea aveam chef să fac drumul pe Muntele Tabor; preferam mai degrabă să mă uit la televizor sau să-mi pregătesc un sandviş, dar îmi impuneam să merg. Şi o dată ajuns acolo, de fiecare dată, îmi plăcea enorm. Pentru mine era întotdeauna ceva deosebit să privesc de-acolo, de dea­ supra oraşului, frumuseţea care se aşternea la picioarele mele. Primul apus de soare din anul acesta a fost şi cel mai spectaculos. Pădurile din Washington State, care parcă luaseră foc, împrăştiau o ceaţă aproape imperceptibilă peste Portland şi norii pluteau suficient de jos încât să prindă răsfrângerea totală de roşu şi galben. Mi-am zis în sinea mea, Aşa ceva se întâmplă tot timpul. De-acolo de pe creasta Muntelui Tabor unde mă aflam, puteam vedea întreaga zonă a zgârienorilor, locul în care trăiau mai mult de un milion de oameni. în cele mai multe seri, acolo nu se aflau împreună cu mine mai mult de doi sau trei oameni. Tot acest spectacol de frumuseţe are loc exact dea­ supra capetelor a mai mult de un milion de oameni, complet inconşti­ enţi de desfăşurarea lui. Şi iată ce mi-a trecut prin cap, privind acel apus de soare: Toate minunăţiile create de Dumnezeu se întâmplă exact deasupra matema­ ticii şi formulelor noastre. Cu cât mă ridic mai mult deasupra răspun­ surilor mele exacte, cu atât perspectiva este mai tonifiantă şi inima mi se deschide mai mult în închinare. o

o

o

îmi place cum încep Evangheliile, cu Ioan Botezătorul care mănâncă lăcuste şi botează oameni. Liderii religioşi încep şi ei să vină să fie botezaţi pentru că toată lumea o face şi Ioan strigă la ei şi-i numeşte 211

ALBASTRU C A JAZZUL

pui de năpârci. Le spune că apa nu le e de niciun folos, că doar le va uda pielea de pui de năpârci. Dar dacă sunt sinceri în intenţia lor, dacă cred că Isus a venit printre ei şi că este cine zice că este, atunci acel Isus va aprinde în inima lor viaţa împărăţiei. îmi place asta pentru că de atât de mult timp religia a fost evanghelia mea falsă. O evanghelie lipsită de uimire, de sentimentul de adoraţie, de viaţa împărăţiei care să-mi ardă în piept. Şi ori de câte ori mi se întâmplă să fiu ispitit de aceeaşi stupidă religie creştină, mă întorc la începuturile Evangheliilor şi sunt mângâiat să văd că există ceva care este mai mult decât ritual gol. Dumnezeu va aprinde în mine viaţa împărăţiei, zice Biblia. Asta e misticism. Nu e o formulă pe care eu să încerc cumva s-o descifrez. E ceva ce face Dumnezeu. într-o seară am privit apusul de soare până au răsărit stelele şi, în vreme ce mă uitam în sus, cu mintea mea, sau cu inima mea, nu ştiu cu care dintre ele, mi-am dat seama cât de nesfârşit era totul. M-am lăsat pe spate în iarbă şi mi-am întins mâna direct spre? nu ştiu spre ce. Pentru că nu există sus şi jos. Nu a existat niciodată un sus şi un jos. Lucruri ca astea, de felul lui sus şi jos, au fost inventate ca să nu se sperie copiii şi pentru ca misterul să fie redus la matematică. Adevărul e că nu ştim dacă universul material are limite. Se poate să fie infinit, ceea ce mintea omenească nu poate înţelege. Prietenul meu Jason şi cu mine am plecat într-o călătorie la Joshua Tree şi Death Valley şi aproape întregul drum Jason a ţinut pe genunchi o hartă. Chiar şi când eu conduceam, el ţinea harta deschisă pe genunchi, urmărind cu degetul traseul maşinii, remarcând când tre­ ceam prin apropierea vreunui oraş sau a vreunui lac. Lui Jason îi plăcea să vadă pe hartă unde ne aflam (la fel şi mie, de fapt). Dar miera teamă să-i vorbesc lui Jason despre univers, să-i spun că oamenii de ştiinţă nu-i pot găsi marginile şi că nimeni nu ştie cu exactitate unde ne afăm pe harta lui. Cred că avem două alegeri în faţa unei asemenea frumuseţi: groază sau adoraţie. Şi exact din acest motiv încercăm noi să-L fixăm pe Dumnezeu pe o hartă, pentru că vrem să-L putem anticipa, să-L dise­ căm şi să dăm cu El reprezentaţii, ca la circ. Suntem prea mândri să 212

ÎN C H IN A R E

cădem în adoraţie şi prea plini de teamă ca să ne îngrozim. îl reducem la o formulă matematică astfel încât să nu ne fie teamă de El, însă Biblia ne spune că teama este aditudinea corectă şi începutul înţelep­ ciunii. Să însemne asta că Dumnezeu vrea să ne facă rău? Nu. Dar odată stăteam pe marginea Marelui Canion, sub siguranţa balustradei de protecţie şi, cu toate că nu aveam cum să cad în prăpastie, mi-a fost teamă la gândul că aşa ceva s-ar putea întâmpla. E-atât de mare cani­ onul şi peisajul e-atât de minunat! o

o

o

îmi place scena aceea din Dead Poets Society, în care Dl. Keating, pro­ fesor englez la o şcoală de elită, le cere elevilor săi să rupă din manu­ alul de literatură eseul „Introducere în poezie". Autorul eseului îi învaţă pe elevi o metodă de a clasa poeziile cu ajutorul unei glisiere gradate şi a unei grile, astfel reducând arta pentru inimă la aritmetică pentru minte. Elevii privesc unii la alţii confuzi, în vreme ce profesorul lor califică eseul drept un gunoi şi le cere să rupă din manuale paginile care îl conţin. Şi la îndemnul insistent al profesorului lor, elevii încep să rupă paginile. Dl. Keating trece printre rândurile de bănci cu un coş de gunoi şi le reaminteşte elevilor că poezia nu e algebră, nu e ceva în genul melodiilor difuzate pe postul American Bandstand care să fie notate cu note de la unu la zece, ci e artă care pătrunde până în adân­ cul inimii, stârnind curaj la bărbaţi şi admiraţie la femei. Prea mult timp ne petrecem încercând să-L încadrăm pe Dumnezeu într-o grilă şi prea puţin lăsându-ne inimile să fie cuprinse de adoraţie. Prin faptul că reducem spiritualitatea creştină la o formulă, ne vădu­ vim inimile de uimire. Când mă gândesc la complexitatea Sfintei Treimi, la Dumnezeul trei-în-unul, cu mintea nu pot înţelege, dar inima mi se umple de uimi­ re. E ca şi cum inima mea, în mijlocul euforiei care o cuprinde, spune minţii mele, Există lucruri pe care tu nu le poţi înţelege şi trebuie să accepţi asta. Dar nu numai că trebuie să accepţi asta, trebuie să te şi bucuri că aşa stau lucrurile. 213

ALBASTRU C A JAZZUL

Vreau să vă spun ceva despre mine şi ce vă voi spune s-ar putea să interpretaţi ca fiind un punct slab al meu. Am nevoie de uimire. Ştiu că moartea e pe drum, se-apropie. Simt asta în vântul care bate, o citesc în ziare, o văd la televizor şi o văd şi pe feţele celor în vârstă. Am nevoie de uimire ca să pot explica ce se va întâmpla cu mine, ce se va întâmpla cu noi toţi când va cădea cortina, când schimbul nostru se va termina şi copiii copiilor noştri vor asculta pe pământ muzica lor rapp nebună. Am nevoie ca un lucru tainic să se întâmple după ce voi muri. Am nevoie să ajung altundeva după ce voi muri, undeva cu Dum­ nezeu, undeva într-un loc din care, dacă acum mi-ar fi descris, n-aş pricepe nimic. La sfârşitul zilei, când mă întind în pat şi mă gândesc că şansele ca teologia noastră să fie întru totul corectă sunt de una la un milion, am nevoie să ştiu că Dumnezeu s-a gândit de la început la toate, că şi dacă matematica mea e greşită va fi totuşi bine cu noi, în cele din urmă. Iar uimirea e acel sentiment pe care-1 încercăm când renunţăm la toate răspunsurile noastre stupide, la regulile noastre bine precizate pe care vrem ca Dumnezeu să le respecte. Nu cred că există o închinare mai bună decât uimirea.

214

D ragoste Cum sâ-i iubeşti cu-adevărat pe ceilalţi

Î n per io a d a în c a r e p r ie t e n u l m e u P a u l şi c u m in e a m l o c u it în

pădure, nu am fost singuri, ci laolaltă cu o grupare de hipioţi. OK, un fel de hipioţi. Fumau la marijuana, nu se jucau. Şi beau la bere, cât încăpea. Şi, frate, ce se mai iubeau unii pe alţii, uneori prea mult, poate, prea fizic, mă-nţelegeţi, dar se iubeau, categoric; se acceptau şi se bucurau unii de alţii şi-i acceptau chiar şi pe cei care-i judecau, pen­ tru că erau hipioţi. La început ni s-a părut neobişnuit să trăim cu hipioţii, dar după o vreme a început să ne placă. Hipioţii de care vă spun nu erau din aceia care se izolează de oameni şi se duc să trăiască retraşi. Erau şcoliţi, cei mai mulţi dintre ei din New York şi care şi studiau la New York University, îşi făceau masteratul în literatură, în drept şi altele de genu’. Ştiau totul despre Rostandt, despre Hopkins şi Poe şi Sylvia Plath. îi ştiau pe toţi scrii­ torii americani şi britanici în vogă şi la fel pe cei africani, cubanezi şi sud-americani. Erau adevărate biblioteci mobile, toţi, şi, ce era minu­ nat, era că pentru ei şi eu eram o bibliotecă. Ne aşezam şi începeam să discutăm despre literatură şi unii cu ceilalţi şi nu puteam face deose­ bire între cărţile despre care vorbeau şi viaţa lor, erau cool, ce mai. îi îndrăgeam tare mult pentru că erau interesaţi de mine. Cât timp am locuit cu hipioţii, nu m-am simţit judecat, ci iubit. Pentru ei eram un izvor nesecat de istorisiri, perspective şi ample viziuni literare. Mă simţeam minunat în prezenţa lor, special. 215

ALBASTRU C A JAZZUL

N-am cunoscut niciodată un grup de oameni care să se iubească unii pe alţii mai mult decât o făceau hipioţii mei din pădure. Amintirea lor, a tuturor, mi-a rămas adânc imprimată în memorie şi-mi amintesc se­ rile noastre în tabără sau în poiană sau prin peşteri ca pe un film favo­ rit. Ori de câte ori simt nevoia să-mi amintesc de bunătate şi prietenie, mă-ntorc cu gândul la ei. Staţiunea unde lucram se numea Black Butte Ranch, din regiunea centrală a Oregonului, şi locuiam la distanţă de vreun kilometru şi ju­ mătate de creastă, în apropierea unei ferme de animale, într-o vâlcea, unde se înălţau pini maiestuoşi şi plopi asemenea. în apropiere îşi făcuseră sălaşul şi o familie de căpriori şi una de porci spinoşi. Băieţii din New York munceau la Honkers Cafe, în vreme ce Paul şi cu mine nu trebuia să facem altceva decât să stăm pe malul lacului şi, în doar câteva minute, ni se aducea ori un burger ori o ciocolată caldă ori o plăcintă, servite întotdeauna cu zâmbetul pe buze şi întotdeauna gratis. Prietenii noştri furau de la cei bogaţi ca să dea celor săraci. Mâneam la masa îmbelşugată a omului alb. Aşa gândeam atunci, cu toate că şi eu eram alb. După ce Honkers se închidea, umpleam cafeneaua şi ne jucam la tonomat, băieţii alegând întotdeauna Springsteen. Vorbeau despre viaţa în New York, despre viaţa în oraş. Dar mai mult decât vorbeau, ascultau. Multe din ce ştiu în legătură cu socializarea, cultivarea de relaţii, am învăţat de la hipioţi. Erau pur şi simplu fascinanţi în comunitate. Oamenii erau atraşi de ei. Mă întrebau ce-mi place, ce nu, ce părere am despre un lucru sau altul, ce muzică mă enervează, ce muzică mă aduce într-o stare de melancolie. Mă întrebau la ce visez, ce scriu, care sunt locurile mele preferate din lume. Mă întrebau despre liceu, despre facultate şi despre călătoriile mele prin America. Le plăcea de mine aşa cum îţi place un roman bun, sau un film bun, şi aşa m-am simţit tot timpul cât am fost împreună cu ei, ca o persoană, cum ar spune John Irving. Nu mă simţeam gras sau idiot sau prost îmbrăcat. Nu mă simţeam ca şi cum n-aş cunoaşte Biblia destul şi nu eram niciodată conştient ce-mi făceau mâinile sau dacă păream sau nu imatur când îmi deschideam gura să spun ceva. întotdeauna fusesem conştient de aces­ 216

DRAGOSTE

te lucruri, dar trăind laolaltă cu hipioţii uitasem de mine. Şi pierzând această conştiinţă de sine, am câştigat mult mai mult. Am devenit mai interesat de oamenii de lângă mine. Aceştia erau acum pentru mine mai grozavi decât filmele, mai grozavi decât ce vedeam la televizor. Spiritul hipioţilor era contagios. Nu mă săturam niciodată să mi se povestească despre prietena lui Eddie, balerina, sau să mi se citească din poemele epice ale lui Owen. îi rugam să repete povestirile, care pentru mine erau ca scenele cele mai frumoase din filmele preferate. Nu vă pot spune cât de repede m-au dezarmat hipioţii ăştia, oamenii ăştia pe care, poate, n-ai da doi bani. Crescut fiind în gogoaşa protectoare a creştinismului tradiţional, ajusesem să cred că tot ce se situa în afara bisericii era întuneric şi neiubire. îmi amintesc o seară de duminică în care, copil fiind, şedeam pe bancă în biserică şi-l ascultam pe pastor citind diverse articole din ziar. I-a luat o oră întreagă să frunzărească ziarul citind despre crime îngrozitoare, violuri şi tâlhării, şi după fiecare astfel de articol ofta şi zicea, Dragii mei, afară e o lumea rea şi foarte rea. Şi lucrurile se înrăutăţesc pe zi ce trece. Niciodată, în visele mele cele mai avântate, nu mi-am imaginat c-ar exista, în afara bisericii, oameni atât de frumoşi la suflet precum cei pe care i-am cunoscut în pădure. Şi asta cu toate că prietenii mei hipioţi nu erau nici măcar apropiaţi într-o oarecare măsură de credinţa că Hristos e Fiul lui Dumnezeu. Asta nu m-a deconcertat atât mult cât m-a surprins. Până la acel moment, cei mai mulţi prieteni ai mei erau creştini. De fapt, aproape toţi prietenii mei erau creştini. Am fost de-aceea uimit să găsesc în afara bisericii o afecţiune sinceră, afecţiune care părea, trebuie s-o spun, autentică în comparaţie cu felul de dragoste pe care-1 cunoscu­ sem în biserică. Ba chiar am fost şi mai uimit când mi-am dat seama că preferam, de fapt, compania hipioţilor celei a creştinilor. Nu că nu­ mi iubeam prietenii creştini sau că ei nu mă iubeau pe mine, ci pur şi simplu prietenii mei hipioţi erau cumva diferiţi; cumva, nu ştiu cum, mai sinceri, mai adevăraţi. îmi dau perfect de bine seama că fac o afir­ maţie care poate scandaliza, dar simţeam că numai în preajma lor pot fi eu însumi şi că nu pot fi eu însumi când sunt cu prietenii mei 217

ALBASTRU C A JAZZUL

creştini. Comunităţile creştine din care făceam parte aveau în perma­ nenţă legi nescrise de conduită socială, cum era să nu vorbeşti urât, să nu-i susţii pe democraţi, să nu pui întrebări incomode despre Biblie. Am locuit în pădure doar vreo lună. Mi-aş fi dorit să stau mai mult, dar promisesem să ocup un post de muncă într-o tabără creştină din Colorado şi voiam să-mi ţin promisiunea. Cu toate însă că n-am petre­ cut cu hipioţii decât o lună, mi s-a părut că eram cu ei de-o viaţă. Am învăţat mai multe despre oameni, despre comunitate şi fericire şi mul­ ţumire sufletească trăind în pădure decât învăţasem până atunci toată viaţa studiind aceste idei din punct de vedere filozofic. Descoperisem viaţa în afara zidurilor bisericii şi-mi plăcea viaţa asta. Cum spuneam, preferam acest fel de viaţă. Cu tristeţe în suflet, mi-am luat rămas bun şi m-am urcat în autocarul pentru Colorado. o

o

o

înainte să mă îmbarc pe autocarul Greyhound, mi-am aruncat pachetul de ţigări. Ştiam că, lucrând în tabăra creştină, nu voi putea fuma. Tipu’ care m-am luat din staţia de autocare a simţit mirosul de nicotină din hainele mele, aşa că a stat tăcut şi abia dacă m-a întrebat câte ceva tot drumul. Cu toate că Paul şi cu mine locuisem în pădure numai o lună, în călătorie prin America ne aflam de mai multe luni, aşa că primul lucru pe care l-am remarcat când am ajuns în tabără a fost că oamenii erau curaţi; îşi călcau hainele şi celelalte de genu’. Băieţii erau proas­ păt bărbieriţi şi toată lumea era numai zâmbete. Mi-a plăcut de ei, toţi erau ca scoşi din cutie, numai buni de pus în vitrină, erau precum păpuşile chinezeşti de porţelan sau precum mode­ lele pentru Banana Republic. Aproape imediat ce-am ajuns mi s-a dus zvonul. N-am vrut să iasă aşa, dar călătoream de atât de mult timp încât uitasem câteva lucruri elementare, cum e bunăoară să dormi sub un acoperiş sau să foloseşti lingura, furculiţa şi cuţitul când mănânci. Unii dintre membrii mai îndrăzneţi ai personalului administrativ s-au apropi­ at de mine şi-au încercat să-mi vorbească. Cred că m-au luat drept idiot, pentru că-mi vorbeau foarte rar şi, în timp ce-mi vorbeau, gesticulau 218

DRAGOSTE

larg. „Eu sunt Jane. Pe mine mă cheamă Jane, pe tine cum te cheamă?" Directorul taberei, un tip foarte conservator, mi-a trimis vorbă printr-un curier intern că trebuia să mă bărbieresc şi să mă îmbrac în mod adecvat. E adevărat că ajunsesem cam pletos în pădure. Oamenii ăştia însă din tabără aveau reguli, aşteptări şi, dacă nu te supuneai re­ gulamentului, erai izolat social. OK, nu chiar izolat, dar ajungeai să se râdă de tine, şi să se râdă bine, şi să fii urmărit cu privirea şi să se chicotească pe seama ta când traversai holul. Mărturisesc că-mi plăcea să fiu diferit. Primisem mai multă atenţie cât am fost cu hipioţii decât câtă primisem când trăiam printre oameni normali. Mă simţeam mai bine din mai multe puncte de vedere, mai deasupra celorlalţi, pentru că nu mai eram protejat. Fusesem în lume şi lumea mă acceptase. Erau drăguţi, creştinii ăştia micuţi. îmi plăceau. îmi aminteau de rădăcinile mele, de unde veneam, de vremea de dinainte de luna petre­ cută în pădure cu fumătorii de marijuana, cu hipioţii şi cu dragoste liberă pentru oricine. Când asistenta directorului mi-a spus să mă băr­ bieresc, a făcut-o timid. Ştia că era o cerinţă ridicolă. Ascultă, i-am zis, voi face exact ce-mi cere directorul să fac, mă-nţelegi, pentru că-1 respect pe omul ăsta şi nu vreau ceartă. Mi-a zâmbit, văzând geniul inteligenţei mele emoţionale. „Ai nevoie de vreo lamă de bărbierit sau de altceva?" m-a întrebat ea, cu un zâmbet afectat. „Păi, nu cred..." am răspuns, sprijinindu-mă cu spatele de peretele holului, „cred că am una, pe-aici pe undeva; am un rucsac sau ceva de genu’ pe-aici pe undeva." „Vrei să spui că nu ştii pe unde-ţi sunt lucrurile?" m-a întrebat ea, în mod evident căzută în discuţie din vreo paradigmă primitivă şi mate­ rialistă. „O, probabil rucsacul e-n camera mea, mă-nţelegi, sau pe-aici pe undeva, cine ştie?" „Va trebui să ţi-1 pui într-un loc sigur, să nu-1 pierzi. “ „Păi, acuma, la drept vorbind, ce-aş pierde?" am întrebat-o. „Ţi-ai pierde rucsacul" a răspuns ea, cu seriozitate. Se citea pe chipul ei o anume preocupare şi mirare. 219

ALBASTRU C A JAZZUL

„Corect. Corect, dar, mă-nţelegi, ce-ar pierde oricare dintre noi dacă şi-ar pierde lucrurile pe care le are? Probabil am câştiga altceva, precum frumuseţea unor prietenii bune, intimitate, mă-nţelegi ce vreau să zic? Dacă am pierde ce-avem, n-am pierde de fapt nimic, ci am câştiga totul." „Mda“ , a zis ea. „E fascinant. Dar acum bărbiereşte-te, OK? Şi dacă ai nevoie de o lamă, îţi fac eu rost de una. “ Mi s-a părut foarte tulburată sau ceva de genu’, dorindu-şi cu orice preţ să pună capăt dis­ cuţiei. Mi-am zis că, probabil, până atunci, nu mai cunoscuse pe nimeni atât de fascinant ca mine. „Da“, i-am răspuns. „Da, dacă am nevoie de ceva, te caut. E fru­ mos din partea ta, foarte frumos." „Asta e slujba mea", mi-a zis ea. „Cool. îţi dă fiori", am zis. „Ce?" „îţi dă fiori. Ştii cum se zice, despre gheaţă." „A, da. “ A spus asta foarte încet. Apoi a rămas tăcută, privindumă de parcă aş fi fost un puzzle uriaş, misterios. „Şi spune-mi", am zis, rupând tăcerea, „cum îţi zic ai tăi?" „Ai mei?" „Da, prietenii tăi, cei care ţi sunt apropiaţi." „Să-nţeleg că-ntrebi cum mă cheamă?" „Exact. Cum te cheamă?" „Janet. “ „Janet. Corect. Planeta Janet care gravitează în jurul lui Jupiter. “ Pauză lungă. „Aşa e “ , a zis ea încet. „Şi zi-mi, Janet, eşti la şcoală? Vreau să zic, eşti la facultate sau eşti doar la şcoala vieţii?" „Am făcut şcoala acasă. Anul viitor vrea să mă înscriu la Bob Jones. “ „Bob cum?" „Jones. E o universitate. “ „Cool. îţi dă fiori." 220

DRAGOSTE

„Ascultă, Dan", a început ea. „Don“ , am corectat-o. „Numele meu e Don." „Bine", a zis ea încet. „Aşa îţi zic ai tăi?" „Mda." Cred că îşi râdea de mine sau flirta sau ceva de genu’. „Probabil ar trebui să te bărbiereşti", a continuat ea. „Şi n-aveam de gând să-ţi spun, dar probabil ar trebui să faci şi un duş." Era clar, flirta. „Nicio problemă, Janet, mersi că mi-ai spus. Am locuit în pădure, mă-nţelegi, sub cerul liber şi-aşa mai departe. Acolo nu-i nevoie de duş, corect?" „Nu, acolo nu. Dar pentru că acum eşti cu noi, mă-nţelegi, proba­ bil ar trebui să-ncerci unul." „Imediat. E cool să aflu care sunt regulile, mă-nţelegi. “ „OK, Don, a fost categoric interesant să te cunosc. Sunt sigură că ne vom mai întâlni. S-ar putea însă să nu te recunosc." Şi zicând asta, a trecut pe lângă barba mea şi mi-a zâmbit. Pe moment nu mi-am dat seama ce-a vrut să zică, dar apoi m-am prins. Că adică s-ar putea să nu mă mai recunoască după ce m-aş fi bărbierit. „O, da, cool", i-am zis. „Probabil că nu, cine ştie? Dar fii fără grijă, îţi voi aminti cine sunt." „Corect", a zis ea încet, şi s-a îndepărtat clătinând din cap. o

o

o

în tabără, eram încurajaţi să mergem la biserică. în fiecare duminică autobuzele ne duceau la două biserici diferite. Amândouă erau cam rigide. Aveam senzaţia că amândouă bisericile ne primeau cu o atitu­ dine de genul „ei şi noi", ei, adică noi, fiind necreştinii anarhişti din lume, şi noi, adică ei, fiind creştinii. Aveam sentimentul, din nou, al existenţei unei ostilităţi faţă de homosexuali şi democraţi, faţă de genul hippy, în general. Eu însă nu vă pot spune cât de mult îmi doream ca anarhiştii şi homosexualii să nu fie duşmanii mei. îmi plăcea de ei. îmi păsa de ei şi lor le păsa de mine. Văzusem asta în pădure. Niciodată nu m-am simţit atât de viu ca în tovărăşia prietenilor mei anarhişti. Nu 221

ALBASTRU C A JAZZUL

că prietenii mei creştini ar fi stat slab la capitolul comunitate; nu stăteau slab, doar că mie îmi plăcea comunitatea hipioţilor pentru că aceştia erau mai iertători, m ai..., nu ştiu cum să zic, mai vii. Adevărata problemă cu comunitatea creştină era că te acccepta în sânul ei, dar condiţionat. Erai iubit, dar dacă aveai întrebări, bunăoară dacă Biblia este adevărată sau dacă America este o ţară bună sau dacă predica de duminica trecută a fost bună, nu mai erai la fel de iubit. Pe scurt, erai iubit, dar existau, fără discuţie, avantaje sociale care-ţi erau refuzate dacă nu te ridicai la înălţimea cerinţelor. Te conformai cu stricteţe regulilor, aveai statusul social asigurat; erai tu însuţi, pierdeai acest status. Dacă voiai să ai valoare, trebuia să devii clonă. Acestea sunt generalizări, recunosc, dar au adevăr în ele şi aşa gândeam la vre­ mea aceea. Ascultaţi-mă cu răbdare şi vă voi lămuri. Am început să frecventez o biserică unitariană. Era minunat la Bise­ rica unitariană All-Souls din Colorado Springs. Oamenii erau minu­ naţi. Asemenea prietenilor mei din pădure, ei primeau cu braţele deschise pe oricine se părea că biserica nu-1 accepta. Nu cred că accep­ tau fundamentalişti, dar nici eu nu-i acceptam la vremea aceea. Mă simţeam bine acolo. Toţi se simţeau bine acolo. Nu-mi prea plăcea însă teologia lor confuză şi ciudată. Nu-mi plăcea că schimbau cuvintele imnurilor bisericeşti şi nu-mi plăcea că ignorau Biblia, dar îmi plăceau oamenii şi aceştia mă plăceau pe mine. îmi plăcea să le văd feţele zâm­ bitoare, îmi plăceau îmbrăţişările lor, sentimentul de deschidere, minu­ naţii profesori cu părul cărunt, foştii alcoolici şi dependenţi de dro­ guri, intelectualele feministe care mă salutau cu cele mai blânde şi sin­ cere expresii ale chipului, fapt ce eu îl luam ca pe o invitaţie să le spun povestea mea. Am început să înţeleg că pastorii şi liderii mei greşeau, că anarhiştii nu erau răi, că erau anarhişti pentru aceleaşi motive pentru care creş­ tinii erau creştini, pentru că aveau credinţa că filozofia lor e corectă şi benefică pentru lume. Fusesem crescut cu învăţătura că sub pat sunt monştri, dar într-un moment de curaj m-am uitat sub pat şi am desco­ perit acolo o lume minunată, a lume mai bună, de fapt, decât cea pe care o cunoşteam. 222

DRAGOSTE

Problema cu noi, cei din comunitatea creştină, era că aveam un standard moral, aveam reguli, legi şi principii pe baza cărora ne jude­ cam unii pe alţii. Exista dragoste în comunitatea creştină, dar era o dragoste condiţionată. Bineînţeles, noi ziceam că e necondiţionată, dar nu era. în lume erau oameni răi şi oameni buni. Fusesem crescuţi cu învăţătura asta. Dacă oamenii erau răi, îi tratam ori ca ticăloşi, ori ca vrednici de milă: dacă erau răi şi bogaţi, erau ticăloşi; dacă erau răi şi săraci, erau vrednici de milă. Creştinismul avea întotdeauna dreptate; priveam de sus întotdeauna pe oricine. Şi asta nu puteam suferi. Nu puteam suferi cu nici un chip. Toată fiinţa mea îmi spunea că era greşit. Mi se părea că era la fel de grav ca păcatul. Eu îmi doream să-i iubesc pe toţi oamenii. îmi doream ca totul să fie cool. îmi dau seama că asta sună a toleranţă şi în multe biserici cuvântul toleranţă e consi­ derat blasfemie, dar exact asta era ce-mi doream. Doream toleranţă, îmi doream ca oricine să lase în pace pe oricine, să nu intereseze pe nimeni credinţa religioasă a celuilalt sau apartenenţa lui politică. îmi doream ca oamenii să se placă unii pe alţii. Ura mi se părea a fi roada ignoranţei. Eram dezgustat să văd cum morala biblică era folosită ca instrument pentru a-i judeca pe oameni şi nu pentru a-i ajuta să se vin­ dece. Eram dezgustat să văd lideri creştini care se foloseau de princi­ piile biblice pentru a-şi proteja puterea, pentru a trage o linie pe nisip care să separe armata bună de cea rea. Adevărul era că în pădure mă întâlnisem cu duşmanul şi-l cunoscusem, dar descoperisem că acesta nu-mi era de fapt duşman. Mă întrebam dacă există vreo fiinţă umană care-ar putea fi duşmanul lui Dumnezeu. Pe de altă parte însă, aveam sentimentul că iubindu-i pe libertari, adică vreau să spun sprijinindu-i pe faţă, trădam adevărul lui Dumne­ zeu pentru că îi încurajam să-şi trăiască viaţa despărţiţi de Dumnezeu. Simţeam existenţa unui război între noi, creştinii, şi ei, homosexualii, libertarii şi feministele. Prin faptul că frecventam o biserică unitariană şi îi iubeam sincer pe oamenii ăştia, îi ajutam, le făceam o bucurie şi asta nu mi se părea un lucru bun. Mă aflam într-o situaţie groaznică. Asta era, la vremea aceea, principala mea problemă cu credinţa creştină. Cu toată vorbăria acesteia despre dragostea curată, în cele din 223

ALBASTRU C A JAZZUL

urmă nu rămânea decât dragostea condiţionată. Din nou, este o afir­ maţie scandaloasă, dar vreau să vă descriu pas cu pas tot procesul emoţional prin care am trecut. Cum puteam contopi cultura celor cu care locuisem în pădure şi cea a bisericii unitariene cu cultura creştină, şi cu toate astea să nu aban­ donez adevărul Scripturii? Cum puteam să-mi iubesc aproapele fără să sprijin o filozofie şi un mod de viaţă care, eram convins, erau nesănă­ toase spiritual? Căutam acest răspuns de mulţi ani şi în vara aceea eram foarte con­ fuz. Pentru a avea pace şi linişte sufletească, am cedat. Am încetat să mai frecventez biserica unitariană, mă bărbieream regulat, am termi­ nat-o cu experienţa hippy şi mi-am făcut prieteni, prieteni buni, prieteni pe care-i iubeam şi care mă iubeau. Din când în când auzeam fără să vreau comentarii ale prietenilor mei, comentarii distructive la adresa stângii politice sau a homosexualilor sau a democraţilor şi nu ştiam ce atitudine să iau. Cu mintea le aprobam, dar cu inima nu. Am continuat să accept starea asta de lucruri şi, privind acum în urmă, cred că toţi am făcut la fel. Chiar şi cei care făceau acele comentarii au acceptat starea asta de lucruri. Ce altceva se putea face? Adevărul e adevăr. o

o

o

întotdeauna lucrurile simple sunt cele care ne schimbă viaţa. Şi aceste lucruri nu se întâmplă niciodată atunci cânt te aştepţi ca ele să se întâmple. La întrebările noastre, viaţa ne dă răspunsuri când consideră ea de cuviinţă. Ai impresia că totul se mişcă cu viteză, dar viaţa doar se plimbă. Aşa lucrează Dumnezeu. Mi-am dat seama de asta cu ocazia participării la o reîntâlnire a uneia dintre promoţiile colegiului Westmont. Eu n-am fost student la Westmon, prietena mea Michelle a absolvit acolo şi m-a invitat şi pe mine. La întrunire avea să vorbească Greg Spencer, profesor de ştiin­ ţele comunicării, şi Michelle a crezut că mi-ar face plăcere să-l aud. Şi aşa a şi fost. Nu pot spune cât de mult mi-a plăcut. Cuvântarea a fost despre puterea metaforei. Spencer şi-a început discursul prin a ne între224

DRAGOSTE

ba ce metafore ne veneau în minte când ne gândeam la cancer. I-am răspuns, toţi cam la fel: ne luptăm cu cancerul, începem o bătălie împotriva lui, încercăm o refacere a celulelor albe din sânge, lucruri de genul ăsta. Spencer a remarcat că majoritatea covârşitoare a meta­ forelor pe care le înşirasem conţineau ideea de luptă. Ele duceau cu gândul la bătălie. A continuat apoi să vorbească despre bolnavii de can­ cer şi să ne spună cum, din cauza acestor metafore care conţin ideea de luptă, mulţi oameni care suferă de cancer se simt mai împovăraţi decât e normal. Cei mai mulţi dintre ei se tem mai mult decât e normal şi asta le agravează boala. Unii, având sentimentul că au fost aruncaţi într-o luptă pe care n-au nicio şansă s-o câştige, renunţă pur şi simplu. Dacă ar exista şi s-ar folosi alte metafore, unele mai aproape de adevăr, pro­ babil cancerul ar răpune mai puţini oameni decât o face în prezent. Ştiinţa a arătat că atitudinea cu care privesc bolnavii de cancer boala le influenţează capacitatea de a-i face faţă, astfel afectându-le starea generală de sănătate. Profesorul Spencer spunea că dacă ar suferi de cancer şi ar aduce asta la cunoştinţa celor din familia sa, vestea i-ar şoca, i-ar îngrijora, probabil ar plânge, şi totuşi cancerul nu e nici pe departe boala cu cel mai mare grad de mortalitate. Datorită metaforei care conţine ideea de luptă, folosită în cazul cancerului, spunea profe­ sorul, reacţia cea mai comună în faţa cancerului e teama, când, de fapt, cei mai mulţi oameni înving boala. Domnul Spencer a trecut apoi la un alt domeniul în care, spunea el, metaforele creează probleme. Ne-a cerut să ne gândim la relaţii. Ce metafore folosim când ne gândim la relaţii? îi preţuim pe oameni, am strigat eu. Da, a spus el, şi a notat răspunsul meu pe panelul alb de lângă el. Investim în oameni, a adăugat altcineva. Şi astfel, nu peste mult panelul era acoperit în întregime de metafore din sfera economi­ cului. în felul acesta, relaţiile ar putea da faliment, a spus el. Pentru că oamenii nu au preţ, a continuat. Toate metaforele erau din sfera eco­ nomicului. Am fost foarte surprins. Acela a fost momentul iluminării mele, a fost ca o epifanie, parcă ceva mi s-ar fi dizlocat de pe pereţii arterelor. Problema pe care o avem noi creştinii e că privim dragostea ca pe un bun comercial. O folosim 225

ALBASTRU C A JAZZUL

cum folosim banii. Profesorul Spencer avea dreptate, şi nu doar că avea dreptate, dar m-am simţit ca şi cum m-ar fi vindecat, ca şi cum m-ar fi eliberat dintr-o colivie în care eram închis. înţelegeam acum foarte clar. Dacă o persoană face ceva pentru noi, dacă ne oferă ceva, fie un cadou, fie timpul ei, fie atenţia ei sau orice altceva, persoana aceea capătă va­ loare în ochii noştri şi, poate, ajunge să ne fie nepreţuită. înţelegeam asta atât de clar şi o puteam vedea în paginile vieţii mele. Acesta era lucrul ce mirosise atât de greu în toţi acei ani în viaţa mea. Foloseam dragostea cum foloseam banii. Biserica folosea dragostea cum folosea banii. Cu dragoste, îi marginalizam pe oamenii care nu erau de acord cu noi, dar îi scăldam în bani pe cei care ne cântau în strună. Următoarele câteva zile am fost trist şi le-am petrecut în introspec­ ţie. Foloseam dragostea cum foloseam banii, dar dragostea nu se com­ portă ca banii. Dragostea nu e un bun comercial. Dacă facem barter cu ea, pierdem cu toţii. Lipsa de iubire a bisericii faţă de duşmanii ei ali­ mentează mânia acestora. Asta îi face să ne urască şi mai mult. Iată o exemplificare, din propria-mi experienţă, a celor spuse: La vremea aceea exista în viaţa mea un tip cu care mergeam împreună la biserică şi care-mi displăcea. Mi se părea că e sarcastic, leneş şi manipulativ şi mânca cu gura deschisă aşa încât mâncarea aproape că-i cădea pe bărbie când vorbea. în plus, orice propoziţie o începea şi o încheia cu cuvântul „tip“. „Tipu’, ai văzut ieri Springer?“, zicea. „Tipu’, da’ ce grăsană au găsit ăştia pentru serialul de la ora cinci! “ Cam aşa vorbea individul. Nu sunt un tip căruia să nu-i placă oame­ nii, în general, dar uneori lucrurile parcă îmi scapă de sub control. Nam ales niciodată, la modul intenţionat, să nu-mi placă tipul despre care vă vorbesc. Se pare însă că, în cazul lui, antipatia pentru el m-a ales pe mine. Nu prea aveam însă ce face, trebuia să petrec o bună bucată de timp cu el, pentru că lucram împreună la un proiect. începea să mi se bage pe sub piele. Eu voiam să se schimbe. Aş fi vrut să-l văd citind o carte, memorând o poezie sau studiind etica, cel puţin ca şi concept in­ telectual. Nu ştiam cum să-i comunic că doream să se schimbe, aşa că arătam asta cu faţa mea. îmi dădeam ochii peste cap. Mă uitam urât la 226

DRAGOSTE

el. Mormăiam un fraiere când se uita în altă parte. îmi ziceam că, întrun fel sau altul, va simţi dezaprobarea mea şi-şi va schimba viaţa pen­ tru a-mi câştiga favoarea. Pe scurt, nu-i arătam dragoste. După discursul lui Greg Spencer, am ştiut că greşeam. Eram egoist şi, ce era mai grav, o asemenea atitudine nu avea să ducă la rezultatul pe care mi-1 doream. Nearătându-i prietenului meu dragoste, el devenea defensiv, nu mă plăcea, credea că-1 judec, mă considera snob, arogant şi egoist. în loc să se simtă atras spre mine, să vrea să se schimbe, îi stârneam repulsie. Eram vinovat de a folosi dragostea ca pe bani, accep­ tând să o arăt oamenilor doar cu condiţia ca ei să devină aşa cum do­ ream eu. Stricasem complet tot ce se putea strica. Şi nu ascultam de Dumnezeu. Lucrurile astea ajunseseră să mă frământe atât de mult în­ cât nu mai puteam dormi. îmi era clar că trebuia să-i iubesc pe toţi oamenii, să-mi facă plăcere orice fiinţă omenească, dar eu mă depăr­ tasem la kilometri distanţă de acest scop al lui Dumnezeu. întotdeauna puterea spiritualităţii creştine a stat în pocăinţă, aşa că asta am făcut. Mam pocăit. I-am spus lui Dumnezeu că-mi pare rău. Am înlocuit meta­ fora economică, în mintea mea, cu un alt fel de metaforă, cea a darului sau a magnetului. Altfel spus, în loc de a nu arăta dragoste oamenilor dacă aceştia nu se schimbau după placul meu, o revărsam peste ei din belşug şi necondiţionat. Speram că dragostea va acţiona ca un magnet, trăgându-i pe oameni afară din mlaştină, către vindecare. Ştiam că în felul acesta mă iubea Dumnezeu pe mine. Niciodată Dumnezeu nu-şi reţinuse dragostea faţă de mine ca să mă înveţe o lecţie. Spencer m-a ajutat să descopăr un lucru foarte simplu în ce priveşte relaţiile: Nimeni nu te ascultă cât timp simte antipatie din partea ta. Dacă o persoană simte că nu o placi, că pur şi simplu existenţa ei te deranjează, atunci toate ideile tale religioase şi morale i se vor părea greşite. Dacă însă simte simpatia ta, atunci e deschisă la ceea ce vrei să-i spui. După ce m-am pocăit, lucrurile s-au schimbat, dar schimbarea s-a produs nu la prietenul meu, ci la mine. Eram fericit. înainte transmiteam în jur doar tensiune negativă, eram critic, arogant şi nimeni nu reuşea să-mi facă pe plac. Mi-era silă de propria mea stare, însă acum 227

ALBASTRU C A JAZZUL

fusesem eliberat. Eram liber să iubesc. Nu mai trebuia să disciplinez pe nimeni, nu mai trebuia să judec pe nimeni, puteam trata pe oricine ca pe cel mai bun prieten al meu, de parc-ar fi fost vreun star rock sau vreau mare poet, de parc-ar fi fost o persoană minunată, şi pentru mine chiar era o persoană minunată, aşa cum devenise, în special, noul meu prieten. îl iubeam. După ce am decis să nu-1 mai critic, am descoperit că era un tip foarte amuzant. Vreau să spun, foarte vesel. îi tot spuneam întruna cât de amuzant mi se părea. Dar era şi deştept. Ba chiar avea o minte sclipitoare. Nu puteam crede că nu observasem asta la el până atunci. Aveam sentimentul că pierdusem un duşman şi câştigasem un prieten. Şi atunci a început el să se schimbe. Pentru mine nu mai conta dacă avea să se schimbe sau nu, dar s-a schimbat. A început să se gân­ dească cu mai multă seriozitate la Dumnezeu. O vreme nu s-a mai uitat deloc la televizor, un fel de „post de televizor14. A început să se roage şi să frecventeze regulat biserica. Devenise un tip tare de treabă şi făcea progrese. Simţeam că Dumnezeu îl iubeşte. Mă bucuram că nu mai era responsabilitatea mea să schimb pe cineva, ci a lui Dumnezeu, partea ce-mi revenea fiind doar să transmit dragoste şi acceptare. întotdeauna când discut cu cineva au loc două conversaţii. Prima se desfăşoară la suprafaţă; discutăm despre politică, despre muzică sau despre ce ne vine. Cealaltă se desfăşoară la un nivel mai profund, la nivelul inimii, şi inima mea comunică ori că-mi place persoana cu care discut ori că nu-mi place. Dumnezeu vrea ca ambele conversaţii să fie sincere. Altfel spus, se aşteaptă de la noi să comunicăm adevărul în dra­ goste. Dacă ambele conversaţii sunt nesincere, Dumnezeu nu participă la schimbul care are loc, suntem de capul nostru şi, de capul nostru, îi ducem pe oameni în rătăcire. Biblia spune că dacă vorbeşti unei persoane cu gura, dar inima ta nu o iubeşte, atunci eşti ca un om care loveşte unul de altul două chimvale zângănitoare. Nu reuşeşti decât să enervezi pe toţi cei din jur. Cred că ilustraţia e cum nu se poate mai potrivită. Acum, de când Greg Spencer mi-a vorbit despre adevăr, ori de câte ori mă duc să mă întâlnesc cu cineva, mă rog ca Dumnezeu să mă ajute să-i arăt acelei persoane dragostea Lui. Şi-L mai rog să facă în aşa fel încât ambele conversaţii, cea de la nivel verbal şi cea de la nivelul inimii, să fie sincere. 228

D ragoste Cum sâ te iubeşti cu-adevărat pe tine însuţi

M i- aş d o r i ca A n i D if r a n c o [s o l is t ă , c h it a r ist ă şi c o m p o z it o a r e ,

câştigătoare a premiului Gramy - n.t.] să nu fie lesbiană. Chiar acum o ascult şi cred că m-aş căsători cu ea dacă m-ar accepta. M-aş afla în primul rând la toate concertele ei, aş cânta împreună cu ea şi aş urla şi aş aplauda. Apoi, după concert, în autocar, ea şi-ar pune capul pe o pernă în poala mea şi eu mi-aş trece degetele prin cârlionţii ei în timp ce l-am urmări pe Charlie Rose la televizor. într-o seară, ieşeam împreună cu mai mulţi prieteni de la un con­ cert cu Emmy Lou Harris şi ne îndreptam spre maşinile noastre, când am văzut-o pe Ani Difranco în autocarul ei şi la televizor era Charlie Rose. Mi-am zis, Mi-arplace să văd talk-showul ăsta, şi aproape c-am fost gata să bat la uşă şi să întreb dacă pot intra. N-aş fi deranjat-o, nici măcar nu i-aş fi cerut un autograf. Doar m-aş fi uitat la televizor. Cred că Charlie Rose îi lua un interviu episcopului Desmond Tutu. Pe când am ajuns acasă, interviul se terminase. Dacă Ani Difranco şi cu mine ne-am căsători, aş scrie cărţi pe autocar între un oraş şi celălalt şi, seara, după concerte, ne-am uita la Charlie Rose şi, de trei sau de patru ori în fiecare seară, am şopti, Bună întrebare, Charlie, bună întrebare. Nimic însă din toate astea nu se va întâmpla, pentru că Ani Difranco nu e atrasă de bărbaţi. Altfel am fi împreună.

229

ALBASTRU C A JAZZUL

O

O

O

Ceea ce poate nu ştiţi despre colegiul Reed e că este un loc minunat. Vreau să spun, oamenii sunt minunaţi şi eu îi iubesc. Zilele trecute, împreună cu tipul cu care locuiesc, Grant, am mers în campus să-i ajutăm pe boboci să se mute în camerele lor, şi l-am cunoscut pe unul, Nathan, care avea nevoie să-l ajutăm să-şi ducă o canapea în camera lui. Grant şi cu mine am fost oarecum surprinşi când Nathan a început să ne vorbească pentru că, nu glumesc, ai fi zis că-1 auzi pe Elmer Fudd [personaj de desene animate, renumit pentru pronunţia defec­ tuoasă a cuvintelor - n.t.]. Era scund şi gras, şi numai Elmer Fudd însuşi ar fi vorbit mai asemănător cu Elmer Fudd decât Nathan. Grant aproape că a izbucnit în râs, dar amândoi am încercat să ascultăm per­ soana din spatele vocii, şi aşa, pe drumul până la magazie, Nathan s-a deschis şi ne-a spus că, pe perioada de vară, lucra la laboratoarele din Los Alamos, unde făcea cercetări în domeniul armelor nucleare. Nathan nu-şi deosebeşte stânga de dreapta, ceea ce mi s-a părut stra­ niu, având în vedere că este unul dintre cei mai inteligenţi oameni de pe pământ sau ceva de genu’. Ajungeam la vreo intersecţie de alei şi el arăta cu mâna şi zicea, într-un perfect dialect Elmer Fudd (nu-i pot reda pronunţia), „Pe-aişi, Don. Pe-aişi şe-ajunjie la magajie.“ Odată vorbeam la o conferinţă pastorală la San Francisco şi le spuneam participanţilor despre prietenii mei de la Reed şi despre ce înseamnă să vorbeşti despre Isus într-un astfel de loc. Cineva m-a între­ bat ce părere am despre imoralitatea de la Reed şi am resimţit între­ barea aceea ca pe o lovitură, pentru că eu niciodată nu mă gândisem la Reed ca la un loc imoral şi cred că nu mă gândisem niciodată la Reed ca la un loc imoral pentru că cineva ca Nathan poate merge acolo şi să vorbească precum Elmer Fudd şi nimeni să nu râdă de el. Dar dacă Nathan ar merge la biserica mea, pe care o iubesc şi pentru care mi-aş da viaţa, din nefericire s-ar râde de el, chiar dacă în spatele lui, dar s-ar râde, şi asta e o crimă. Nimănui nu i-ar trece prin cap că s-ar putea ca neisprăvitul ăsta să fie un geniu. Şi nimeni nu şi-ar imagina că el se simte perfect comfortabil să pronunţe cuvintele aşa cum le pro­ 230

DRAGOSTE

nunţă şi să nu-şi deosebească stânga de dreapta, pentru că a petrecut patru ani într-un loc în care nu ceea ce eşti la suprafaţă te defineşte şi te etichetează. Şi asta îmi place la colegiul Reeds, că, deşi mulţi stu­ denţi fac sex, se droghează şi altele asemenea, există această conştiinţă fundamentală că şi celălalt e o fiinţă exact cum eşti tu şi că are valoare şi că e important şi, pentru mine, în sensul ăsta, Reed e un colţ de rai pe pământ. Aş dori ca fiecare să poată petrece patru ani într-un astfel de loc, să înveţe ce e adevărul, că persoana lui contează indiferent de greşelile pe care le face, indiferent de cât de nesigur se simte.

o

o

o

Uneori ce văd la televizor mă scoate din minţi, pentru că toţi de pe sti­ clă sunt chipeşi, arătoşi, dar când treci printre rafturile din magazinul alimentar nu vezi pe nimeni care să arate aşa. Cineva îmi spunea că în Londra oamenii nu te judecă atât de mult după felul cum arăţi şi cred că e adevărat, pentru că noaptea târziu pe PBS se dau înregistrări ale unor emisiuni şi spectacole din Anglia în care actorii nu arată bine şi eu stau şi mă uit şi mă întreb dacă mai e cineva ca mine care priveşte şi care-şi pune aceeaşi întrebare: De ce actorii din Londra nu arată bine? Şi răspunsul la întrebarea asta îl cunosc deja şi acesta e că America e una dintre cele mai imorale ţări din lume şi că media noas­ tră a redus omul la o bucată de carne. Şi tensiunea asta va exista întot­ deauna, cât timp voi locui în ţara asta, pentru că nimic din actuala stare de lucruri nu se va schimba vreodată. Ani Difranco, în cântecul ei „32 de arome “ , spune că ea e o fată de pe un poster fără nici un poster, că e 32 de arome şi încă câteva, că ea există dincolo de percepţia noastră periferică, aşa că, probabil, am face bine să ne întoarcem capetele şi să o vedem, în sfârşit, pentru că într-o zi vom ajunge să flămânzim şi să ne mâncăm cuvintele pe care tocmai le vom fi rostit. Aproape toţi cei pe care-i cunosc îndrăgesc aceste versuri pentru că ele vorbesc despre cer şi despre speranţă şi despre faptul că, într-o zi, va veni un Rege care va instaura, printr-un act mistic de dragoste, o exis­ tenţă în care orice fiinţă va trebui să-şi mănânce propriile cuvinte, pen­ 231

ALBASTRU C A JAZZUL

tru că nu ni se va mai permite să ne judecăm unii pe alţii pornind de la ceea ce se vede la suprafaţă. Şi asta mă umple de speranţă. Jean-Paul Sartre spunea că infernul sunt ceilalţi. Dar autorul şi con­ ferenţiarul indian de care mie-mi place aşa de mult, pe numele lui Ravi Zacharias, spune că ceilalţi pot fi şi raiul şi că noi avem puterea ca, în fiecare zi, să aducem puţin rai în vieţile celorlalţi. Ştiu că asta e ade­ vărat, pentru că o simt atunci când Penny sau Tony îmi spun că eu însemn ceva pentru ei şi că ei mă iubesc. Adesea mă rog ca Dumnezeu să-mi dea puterea şi demnitatea să pot primi dragostea lor. Prietena mea Julie din Seattle spune că soluţia oricărui lucru stă în capacitatea de a primi dragoste, şi ce spune ea e corect şi o pot confir­ ma cu experienţa personală. Eu nu ştiam să primesc dragoste, şi până în ziua de azi am probleme cu asta, dar lucrurile s-au mai schimbat în bine. Vedeam la televizor şi în media unele lucruri şi, cumva, mă com­ param cu ele, fără să-mi dau seama de ceea ce făceam, şi asta mă făcea de multe ori să clachez pentru că nu simţeam nicio secundă că eram vrednic de complimentele cuiva. o

o

o

O vreme am avut o relaţie cu o fată, o scriitoare drăguţă din Sud, şi fata era minunată, era fata perfectă, şi aveam aceleaşi gusturi, de la muzică la filme, ce era important pentru mine era important şi pentru ea şi invers, însă cu toate astea nu mă bucuram din plin de relaţie şi aceasta nu se adâncea pentru că nu o puteam crede pe deplin când îşi exprima afecţiunea pentru mine. Dragostea noastră nu era o conver­ saţie. Nu-mi dădeam seama, dar mă cam purtam urât cu mine, în mintea mea, spunându-mi că eram un fraier şi altele de genu’. Şi fata asta voia să mă ajute, dar nicicum n-o putea scoate la capăt cu mine. îmi spunea ce simte pentru mine şi-ar fi trebuit să fiu fericit cu ceauzeam, dar întotdeauna aveam nevoie de mai mult, însă respingeam ideea că aveam nevoie de mai mult, pentru că nu dă deloc bine să se vadă că ai nevoie de mai mult, aşa că trăiam cu acest conflict perma­ nent. Stăteam pe verandă la Graceland şi priveam maşinile care făceau 232

DRAGOSTE

sensul giratoriu, cu toate gândurile astea trecându-mi prin minte. Naveam linişte deloc. Nu puteam mânca. Nu puteam dormi. Andrew Protestatarul, cel care arată ca Fidel Castro, locuia şi el peatunci la Graceland, e un ascultător cum rar mi-a fost dat să întâlnesc, îi vorbeam şi el dădea din cap şi-mi spunea, „Don, nu ştiam că ai o asemenea problemă". Dar aveam, şi problema se agrava pe zi ce tre­ cea. Umblam abătut prin casă toată ziua şi nu reuşeam să scriu un rând. La fel era şi cu toate relaţiile mele. Simţeam o permanentă nevoie de afecţiune şi nu mai puteam scăpa de sentimentul ăsta aşa cum nu poţi scăpa de o maimuţă care ţi-a sărit în spate. N-aş fi fost mulţu­ mit decât dacă fata s-ar fi căsătorit cu mine imediat, decât dacă ar fi fost panicată la gândul că s-ar putea să nu o mai vreau, şi chiar şi atunci mi-aş fi imaginat un scenariu inexistent în care ea găsea un alt bărbat sau se despărţea de mine din cauza felului în care arătam. Ajun­ geam să fiu deprimat de discuţii care nu avuseseră loc. în cele din urmă, Andrew mi-a zis că ar trebuie să merg la Diane, care e o femeie minunată, căsătorită şi care merge la biserica noastră şi e ca o mamă pentru noi şi ne vorbeşte cu dragoste pentru că cei mai mulţi dintre noi suntem nişte handicapaţi. Diane urma un curs de con­ siliere la un seminar local şi Andrew mi-a recomandat să vorbesc cu ea despre toate problemele mele. La început n-am vrut să-i urmez sfa­ tul, pentru că soţul ei e prezbiter şi pentru că până la acel moment predicasem în biserică de câteva ori şi toţi credeau că sunt OK. Cu si­ guranţă, dacă aş fi vorbit cu Diane, ea ar fi mers acasă şi i-ar fi spus soţului ei că sunt nebun şi aşa ar fi auzit toată biserica şi, când toţi cred că eşti nebun, nu mai rezişti şi chiar ajungi nebun. Dar eram disperat, aşa că am sunat-o pe Diane şi am fixat o întâlnire. Diane a venit la casa în care locuiam cu ceilalţi băieţi; era frumoa­ să, bună şi vorbea cu o vocea blândă, şi eu am pus de două cafele. Am intrat amândoi în camera mea, am închis uşa, ca nu cumva, în caz că vreunul din băieţi ar fi trecut prin faţa uşii deschise, să mă vadă că dis­ cut cu Diane şi să tragă concluzia că eram nebun. Eu m-am aşezat pe un scaun, Diane pe canapea, şi-mi tot frământam mâinile, neştiind cum să încep. în cele din urmă, i-am zis: 233

ALBASTRU C A JAZZUL

„Diane..., am o relaţie cu o fată..., e o fată tare de treabă... Numai că... numai că mi-e foarte greu, nu ştiu dacă mă-nţelegi...“ „Vrei să spui că ţi-e foarte greu să simţi ceva pentru ea?“ „Nu sunt homosexual. “ Diane a izbucnit în râs. „N-am spus că eşti aşa ceva, D on.“ „Simt ceva pentru ea, cum să nu simt“, am spus cu sinceritate, „şi tocmai aici e problema, că simt prea mult. Nu mai pot dormi, nu mai pot mânca şi aproape că nu mă mai pot gândi la nimic altceva. Mi-e foarte greu să am o relaţie, întotdeauna mi-a fost. Şi asta mă face să vreau să rup relaţia. Aş prefera mai degrabă să n-am nicio relaţie decât să trec prin toată tortura asta. De data asta însă nu vreau să dau bir cu fugiţii. Am însă sentimentul că viaţa merge înainte, indiferent dacă ei îi place sau nu de mine, şi cred că îi place, pentru că o spune, dar cu toate astea tot sunt pe punctul să-mi pierd minţile. “ „Dacă îi place sau nu de tine, Don, sau dacă te iubeşte sau nu?“ „Mda, şi asta. Dacă mă iubeşte sau nu. “ Diane stătea acolo şi mă asculta şi dădea din cap că înţelegea şi, când i-am spus că treceau zile fără să mănânc, m-a privit, a oftat şi mia dat de înţeles cât se putea de clar că un astfel de comportament nu era nici normal şi nici sănătos. Cred că dacă i-aş fi spus că Elvis Presley trăieşte şi că se ascunde în dulapul meu n-ar fi fost mai sur­ prinsă. Când eşti scriitor, şi când mai şi vorbeşti în public, oamenii cred că ai toate temele făcute. „Don, dar pari foarte normal! Ai o firmă, eşti scriitor/* Diane mă privea, uluită. „Mda. Dar am o problemă, nu-i aşa?“ Cu o jumătate de inimă speram să zică nu. Speram să-mi spună că orice om o cam ia razna când intră într-o relaţie, dar că, imediat ce se căsătoreşte şi începe să facă sex, devine fericit şi încrezător. N-a spus însă nimic din toate astea. „Da, Don, ai o problemă. “ „O, Doamne** am zis. „Ştiam eu. Ştiam că m-am scrântit de cap.“ Şi mi-am amintit de filmul A Beautiful Mind şi m-am întrebat dacă băieţii cu care locuiam chiar existau în realitate şi dacă tipii care mă urmăriseră cu o seară înainte nu erau cumva de la FBI. 234

DRAGOSTE

Diane mi-a citit îngrijorarea pe faţă şi mi-a răspuns zâmbind cu bunătate. „Nu-i atât de grav, Don. Nu te-ngrijora. Doar că, pentru un anume motiv, ai lăsat ca fata asta să-ţi dea un nume.“ „Ce vrei să spui? Cum adică, să-mi dea un nume?“ „Adică ai lăsat-o să decidă care e valoarea ta, mă-nţelegi. însă va­ loare ta o dă Dumnezeu. Şi Dumnezeu doreşte ca tu să primeşti dra­ gostea Lui şi să te iubeşti şi tu .“ Şi ce spunea Diane era adevărat. Ştiam că era adevărat. Simţeam că era adevărat. Aveam însă şi sentimentul că nu era bine. Vreau să spun, mi se părea o dovadă de egoism să mă iubesc pe mine, să primesc dragoste. Ştiam că resentimentul şi antipatia faţă de propria-mi persoană nu veneau de la Dumnezeu, că vocile acelea pe care le auzeam nu erau şoapta lui Dumnezeu la urechea mea, dar parcă nu puteam să-mi închid urechea la ele. Parcă nu puteam crede că nu spuneau adevărul. „Dumnezeu te iubeşte, Don.* Diane mă privea şi mi s-a părut că avea ochii umezi. M-am simţit ca Matt Damon în scena aceea din Goof Will Hunting în care Robin Williams zice de mai multe ori „Nu e vina ta, nu e vina ta“ , şi Matt Damon se pierde cu firea şi cade în braţele lui Robin Williams, facându-se în felul ăsta fiecare cu câte un Oscar. Mi-a trecut prin cap să joc şi eu scena aceea cu Diane, dar nu mi s-a părut potrivit şi-am renunţat. „Mda, ştiu“ i-am zis. „Ştiu că Dumnezeu mă iubeşte." însă doar ştiam, nu aveam şi încredinţarea. Era aşa o prostie, aşa o vorbărie goală îmbrăcată în cuvinte mari! Mai auzisem asta înainte, dar tot degeaba, că vocile tot nu puteau fi reduse la tăcere. Totuşi, era ceva în privirea de mamă a Dianei care-mi spunea că era adevărat şi aveam nevoie să cred acel lucru. Aveam nevoie să cred că era adevărat. Aveam nevoie de ceva ce să pot spune acelor voci atunci când ele ar fi început să mă farmece. Am mai discutat cu Diane încă o jumătate de oră, timp în care ea a tot suspinat şi-a oftat la ce i-am spus eu, facându-mă să mă simt ascul­ tat. A fost minunată şi niciun moment nu m-am simţit stupid sau slab pentru faptul că-i vorbeam. M-am simţit liber să fiu sincer, să fiu eu însumi şi să-mi despovărez sufletul. Ea mi-a spus că-mi va da nişte 235

ALBASTRU C A JAZZUL

cărţi şi că dorea să ne întâlnim din nou în curând. A mai spus că se va ruga pentru mine. După ce-a plecat, am hotărât să încep să mă rog şi eu pentru toată problema aceea. Nu puteam crede că nu mă rugasem pentru asta până atunci. Nu mi se păruse însă a fi o problemă spirituală. M-am rugat lui Dumnezeu să mă ajute să-mi dau seama ce nu mergea bine în viaţa mea. Cu fata lucrurile mergeau tot mai prost. Petreceam ore întregi la telefon încercând să rezolvăm ecuaţia relaţiei noastre, dar rezultatul aşteptat nu ieşea, lucru pe care l-am interpretat numai ca pe un semn al incompetenţei mele şi asta m-a făcut să fiu şi mai trist decât înainte. Şi-atunci ea a facut-o; a zis că nu mai avea rost să continuăm. Ne­ am despărţit. Mi-a trimis o scrisoare în care zicea că eu nu mă iubeam pe mine însumi şi că nu puteam primi dragostea ei. Ea nu mai putea face nimic şi asta o distrugea. O oră m-am tot plimbat prin casă, pri­ vind la pereţii goi, facându-mi cafea după cafea sau curăţind prin baie, gata-gata să izbucnesc în hohote de plâns. Frecam scaunul de toaletă, când le-am auzit. Vocile. Le mai auzisem de-atâtea ori până atunci, dar în ziua aceea urlau. îmi strigau că sunt la fel de dezgustător precum urina de pe peretele scaunului de toaletă. Şi apoi am avut acel sentiment. Sunt sigur că a fost vocea lui Dum­ nezeu pentru că a fost însoţită de o epifanie la fel de clară precum acor­ durile unei simfonii sau ceva de genu’. Sentimenul era simplu, clar: Iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi. M-am gândit o secundă la acele cuvinte şi m-am întrebat de ce făcu­ se Dumnezeu ca propoziţia asta să-mi răsune atât de puternic în minte. M-am gândit la vecinul nostru Mark, pentru că el ne era aproapele, care era înalt, uscăţiv şi homosexual, şi m-am întrebat dacă nu cumva Dumnezeu îmi spunea că eram homosexual, ceea ce era straniu, pen­ tru că eu niciodată nu simţisem că aş avea înclinaţii de felul ăsta, şi atunci m-am luminat că Dumnezeu nu-mi spunea că eram homosexu­ al. El îmi spunea ca niciodată să nu vorbesc aproapelui meu în felul în care îmi vorbeam mie însumi şi că, pentru un motiv oarecare, ajun­ sesem să cred că nu trebuia să mă comport rău cu alţii, dar că era OK să mă comport rău cu mine. Era ca şi cum Dumnezeu m-ar fi pus într236

DRAGOSTE

un avion şi ar fi zburat cu mine pe deasupra mea însumi ca să pot vedea cum relaţiile pe care le aveam cu toţi apropiaţii mei se distrugeau pen­ tru că refuzam să primesc dragoste: de la mine, de la alţii, de la Dumnezeu. Şi refuzam să primesc dragoste pentru că mi se părea că nu e deloc un lucru bun. Nu era ceva ce să facă un om smerit, iar eu trebuia să fiu smerit. Era însă o prostie şi nu avea nici un sens. Dacă e rău să primesc dragoste, atunci e rău şi să o ofer, pentru că, oferind-o, fac pe altcineva să o primească, ceea ce eu susţin că e rău. Aşa că mam oprit. Şi vorbesc serios. Am încetat să nu-mi mai placă de mine. Nu mi se mai părea un lucru bun. Nu era o atitutudine sănătoasă, aşa că i-am pus capăt. Asta a fost cam cu un an în urmă şi de-atunci sunt relativ fericit. Nu glumesc. Nu mai gândesc şi nu mai vorbesc rău despre mine. Am reluat relaţia cu fata, şi ea a văzut schimbarea care s-a produs în mine, şi s-a bucurat, şi eu aveam senzaţia că operam pe o maşină complet nouă. Nu-mi venea să cred cât de frumos e să primeşti dra­ goste, să am autoritatea de-a mă iubi pe mine însumi, să simt că e OK să mă iubesc pe mine însumi. Când prietena mea îmi spunea ce simţea, puteam primi cuvintele ei, şi am avut o relaţie normală care, în cele din urmă, nu a mai mers pentru că am înţeles amândoi că nu eram făcuţi unul pentru celălalt. Iar când ne-am despărţit, n-am suferit, pentru că aveam încredinţarea că Dumnezeu avea altceva pentru mine, şi chiar dacă n-ar fi avut, n-ar fi însemnat că nu mă iubeşte. începând cu acel moment, momentul din baie, am avut încredere. Ciudat, dar adevărat. Şi aşa am ajuns să înţeleg că puterea, puterea interioară, vine din faptul că primeşti dragostea în aceeaşi măsură în care vine din faptul că o oferi. Cred că, exceptând ideea că sunt un păcătos şi că Dumnezeu mă iartă, asta e cea mai importantă lecţie pe care am învăţat-o. Şi când înţelegi o astfel de lecţie, te schimbi. Prietena mea Julie din Seattle îmi spunea că rugăciunea pe care o face cel mai des pentru soţul ei e ca el să poată primi dragoste. Şi asta e rugăciunea pe care o fac şi eu pen­ tru toţi prietenii mei, pentru că e cheia spre fericire. Niciodată dragostea lui Dumnezeu nu ne va schimba dacă nu o vom accepta.

237

Isus Chipul Sau

C u n o s c u n t ip , A l a n , c a r e a s t r ă b ă t u t toată A m e r ic a p e n t r u a

pune întrebări unor lideri creştini. A vizitat biserici mari, de succes şi i-a întrebat pe pastorii acelor biserici ce anume şi cum făceau că bise­ ricile lor prosperau. Toate răspunsurile pe care le-a primit l-au plictisit, la fel şi întrevederile cu acei pastori, cu excepţia unei vizite pe care a făcut-o unui om pe nume Bill Bright, preşedintele unei importante or­ ganizaţii creştine. Alan zicea că Bill Bright era un om bine făcut, plin de viaţă, care l-a ascultat cu toată atenţia. Alan i-a pus câteva întrebări. Nu ştiu ce întrebări i-a pus, dar la final, înainte de încheierea întreve­ derii, l-a întrebat pe Dr. Bright ce înseamnă Isus pentru el. Alan zicea că Dr. Bright n-a putut răspunde la întrebarea aceea. Zicea că Dr. Bright a început să plângă. Stătea acolo pe scaunul lui mare, în spatele biroului său mare, şi plângea. Când Alan mi-a povestit întâmplarea asta, m-am întrebat ce înseam­ nă să-L iubeşti pe Isus în felul ăsta. M-am întrebat, pe bune, dacă tipul acela, Bill Bright, era nebun sau dacă chiar îl cunoştea pe Isus în mod personal, atât de bine încât să înceapă să plângă doar la auzul numelui Său. Am ştiut atunci că-mi doream şi eu să-L cunosc pe Isus în felul ăsta, cu inima, nu doar cu mintea. Aveam sentimentul că o asemenea cunoaştere ar fi cheia spre ceva extraordinar.

239

ALBASTRU C A JAZZUL

O

O

O

în urmă cu mai multe luni, urmăream la televizor o emisiune despre o femeie al cărei fiu fusese condamnat la moarte. Urma executarea sen­ tinţei. Fiul ei omorâse un om şi-i ascunsese cadavrul în pădure. Femeia fusese filmată în ultimele zile de viaţă ale fiului ei. Fusese filmată şi ultima vizită a femeii la fiul ei, un tânăr de culoare, care stătea pe scaun de partea cealaltă a mesei la care se afla mama lui, în sala de vizite, şi femeia avea lacrimi în ochi şi încerca din răsputeri să-şi ascundă teama şi confuzia şi panica. Stăteam pe canapea, însă nu mă simţeam deloc comfortabil, şi-mi venea să sar la televizor să-l opresc, îmi amintesc că mi-am zis, ce oroare, dar am continuat să privesc. Şi mai era acolo o fetiţă, sora mai mică a bărbatului, şi ea stătea pe genunchii lui, şi ea nu ştia că el va muri, şi el îi spunea să fie cuminte şi să-şi facă temele şi să nu o mintă pe mama şi să o asculte. Apoi a urmat o secvenţă care o arăta pe mamă în garsoniera ei două zile mai târziu, o cameră sărăcăcioasă dintr-un ghetou, şi nu se făcea niciun comentariu, camerele doar o urmăreau pe femeie păşind înainte şi înapoi în faţa patului. Copiii, trei copii frumoşi, erau filmaţi intrând şi ieşind din casă, pe uşa rămasă deschisă, şi afară se vedea că era cald, era pe la apusul soarelui. Şi a sunat telefonul, şi femeia s-a îndreptat spre telefon şi s-a aşezat pe marginea patului şi a ridicat receptorul. Mâna în care ţinea receptorul a început parcă să-i tremure şi a ascul­ tat fără să spună nimic. A spus doar da, încet, după care a aşezat receptorul la loc, dar nu l-a aşezat corect. A căzut în genunchi şi apoi s-a ridicat şi a ţipat şi şi-a ridicat pumnii spre tavan. S-a întors şi a ieşit din casă, în curtea acelui complex de apartamente sărăcăcioase, şi camerele s-au rotit pentru a o urmări prin uşa deschisă şi am putut-o vedea pe negresa aceea masivă prăbuşindu-se la pământ şi ţipând şi lovind pământul cu pumnii. M-am gândit la scena aceea după câtăva vreme, când prietena mea Julie şi cu mine ne întorceam cu maşina de la Yosemite şi ascultam un CD cu Patty Griffin cântând „Mary“. în cântecul ăsta, Patty vorbeşte despre Maria, mama lui Isus, şi despre ce va fi simţit ea în ziua în care 240

ISUS

Fiul ei a fost omorât. Ea o descrie foarte frumos pe Maria, în casa ei, făcând curăţenie şi, în timp ce ascultam cântecul, mi-am imaginat-o pe Maria ştergând masa şi măturând, cu frenezie, încercând să nu se gân­ dească la ce-i făcuseră Fiului ei în dimineaţa aceea. Şi mi-am imagi­ nat-o pe Maria ieşind din casă şi prăbuşindu-se la pământ şi lovind cu pumnii în pământ şi ţipând la Dumnezeu. Julie şi cu mine ne întorceam de la Glacier Point şi, cu toate că era rece, am pornit încălzirea şi am lăsat geamurile jos să putem vedea stelele, printre ramurile copacilor. Am setat CD-playerul pe repetare, aşa că am ascultat-o pe Patty Griffin cântând despre Maria de peste patruzeci de ori la rând. Am continuat să mi-L imaginez pe Isus ca pe un om ca toţi oamenii, uneori într-un ţinut sălbatic cum era Yosemite Valley, alteori lângă un foc stând de vorbă cu prietenii Lui, alteori gândindu-se la mama Lui, întotdeauna însă cu sufletul mistuit de dor după Tatăl Lui. Rick se ocupă de un mic grup de oameni care nu cred în Isus dar au întrebări în ce-L priveşte. Unul din membrii acelui grup l-a între­ bat pe Rick cum crede el că arăta Isus; Rick a zis că nu ştie. Altcineva din grup, o femeie, a zis, cu multă prudenţă, că ea crede că, probabil, Isus semăna cu Osama Bin Laden. Rick a zis că, probabil, părerea ei era foarte aproape de adevăr. Uneori mi-1 imaginez pe acest Isus care seamănă cu Osama Bin Laden stând de vorbă cu prietenii Lui lângă un foc, numai că El nu vorbeşte verzi şi uscate, mai mult ascultă, şi nu încearcă să-şi pro­ moveze ideile Lui ci este binevoitor şi înţelegător şi, din când în când, le spune un adevăr şi îi încurajează. îi ajută să creadă în misiunea pe care-o simt în sufletele lor, misiunea pentru care El a venit pe pământ şi care le va marca pentru tot restul zilelor viaţa nebună pe care-au îmbrăţişat-o. o

o

o

îmi amintesc cum a fost prima dată când am simţit ceva în legătură cu Isus. Nu a fost cu mult timp în urmă. Mă aflam, împreună cu câţiva 241

ALBASTRU C A JAZZUL

studenţi de la Reed, la o conferinţă pe coasta de vest, la care vorbea un profesor de la un colegiu biblic local. Vorbea mai ales despre Biblie, despre cum ar trebui să citim Biblia. Era foarte convingător. Părea să aibă o relaţie emoţională cu Biblia, cam cum am eu cu De veghe în lanul de secară. Omul despre care vă spun citea Biblia de trei ori pe an, de la un capăt la celălalt. Eu n-o citisem niciodată de la un capăt la celălalt. Citisem mult din ea dar nu pe toată, şi o făcusem mai ales pentru că trebuia; îmi ziceam că e un lucru bun sau ceva de genu’. Tipul care vorbea ne-a cerut să ieşim din sală, în aer liber, şi să ne găsim un loc liniştit şi să ne refamiliarizăm cu Biblia, să o ţinem în mâini şi să ne lăsăm privirea să alunece peste paginile ei. Am ieşit din sală şi m-am aşezat pe treptele care duc spre camera de odihnă şi miam deschis Biblia la cartea lui Iacov. Cu câţiva ani în urmă, mă îndrăgostisem de-o fată şi într-o seară mam rugat pentru dragostea noastră şi am citit cartea lui Iacov şi, pen­ tru că Iacov e o carte despre credinţă, am avut sentimentul că Dumne­ zeu îmi spunea că, dacă am credinţă, fata se va căsători cu mine. Am fost foarte entuziasmat de perspectivă şi am dat jos multe kilograme, dar fata şi-a dat virginitatea unui cretin din grupul nostru de tineri şi acum sunt căsătoriţi. Dar nu mi-a păsat. Nici nu o iubeam nu ştiu cât de mult. Spun asta doar pentru că în Biblia mea cartea lui Iacov e sub­ liniata peste tot, în vreo zece culori, toată e ferfeniţă şi paginile ei îngălbenite îmi amintesc de o vreme când credeam cu tot sufletul meu în Dumnezeu şi ce frumos era. Am citit puţin, vreo câteva pagini, după care am închis Biblia, foarte obosit şi confuz. Pe drumul de întoarcere însă de la conferinţă, parcă am simţit că Biblia mea mă chema. Şi, nu ştiu cum, parcă mi se făcea o promisiune că, dacă o voi citi, dacă o voi citi ca pe o carte ca oricare alta, din scoarţă în scoarţă, nu va face din mine un idiot, nici nu mă va schimba într-o clonă a lui Pat Buchanan [lider politic american, comentator, jurnalist - n.t.] şi, sin­ cer, de asta-mi era cel mai teamă când venea vorba de Biblie. Că dacă aş citi-o, m-ar face îngust la minte. Aşa că am început cu Matei, care e una din evangheliile despre Isus. Şi am citit toată cartea, apoi Marcu, apoi Matei şi Ioan. Am citit cărţile astea în vreo săptămână sau cam 242

ISUS

aşa ceva, şi Isus mi se părea foarte confuz şi nu pot spune dacă-mi plăcea foarte mult de El, şi nu peste multe zile parcă mă obosise. Cam pe când am ajuns spre sfârşitul evangheliei lui Luca, la partea unde vor să-L omoare, când urmează să-L răstignească, ceva s-a petrecut în mine. îmi amintesc că era o zi răcoroasă şi în parcul de peste drum frunzele îngălbeneau. îmi amintesc că stăteam la birou şi nu ştiu ce citeam din Biblie sau ce făcea Isus în pagina pe care o citeam, dar am fost dintr-o dată cuprins de dragoste pentru El, o dragoste care mi-a aprins sufletul. Am început să plâng şi eu, ca Bill Bright. îmi amintesc că am hotărât atunci că-L voi urma pe Isus orişiunde, n-ar fi contat ce mi-ar fi cerut să fac. Putea să fie infam cu mine, nu conta; îl iubeam şi eram gata să-L urmez. Cred că lucrul cel mai important din spiritualitatea creştină e când o persoană se îndrăgosteşte de Isus. Uneori, la biserică, atunci când mă împărtăşesc, când iau pâinea să o înmoi în vin, gândul mi se îndreaptă la Isus, la sângele Lui şi la fap­ tul că a fost şi om ca mine, şi mănânc pâinea şi sunt uimit de taina a ceea ce fac, că, într-un fel sau altul, sunt una cu Hristos, că-mi primesc viaţa din El, că viaţa mea spirituală vine din lucrarea Lui înlăuntrul meu, din El care este în mine. Ştiu că uneori în cultura noastră dragostea pentru Isus e privită ca un punct slab. Există minciuna asta, peste tot în jurul nostru, cum că pot să mă descurc singur în viaţă, fără niciun ajutor, şi că nu trebuie să caut să mă închin cuiva mai mare decât mine. Dar eu cred că există cineva mai mare decât mine, şi chiar am nevoie să existe cineva mai mare decât mine. Am nevoie de cineva care să stârnească în mine un sentiment de adoraţie; am nevoie de cineva mai mare decât mine care cunoaşte şi înţelege totul. o

o

o

Toate marile personaje din cărţi, din filme şi altele asemenea sunt mari pentru că îşi dau viaţa pentru o cauză mai mare decât ele. în toate cărţile pe care le-am citit n-am găsit pe nimeni mai nobil decât Isus. 243

ALBASTRU C A JAZZUL

El şi-a dat viaţa pentru mine, ascultând în felul ăsta de Tatăl Său. îl iubesc pentru asta. Aşa simt, şi la fel simt şi Laura şi Penny şi Rick şi Tony Foetu’. Cred că în viaţa mea schimbarea s-a produs când am înţe­ les, după ce am citit evangheliile, că Isus nu m-a iubit dintr-un prin­ cipiu; nu m-a iubit pentru că aşa era bine să facă. M-a iubit pentru că a văzut în mine ceva care L-a făcut să mă iubească. îmi imaginez că, dacă m-aş apropia şi eu de focul Lui de tabără, mi-ar zice să mă aşez şi să-I spun povestea mea. Ar asculta răbdător toată vorbăria mea şi mar lăsa să-mi vărs năduful, până m-aş calma, şi atunci m-ar privi în ochi şi mi-ar vorbi; mi-ar spune adevărul şi eu mi-aş da seama, din vocea Lui şi de pe chipul Lui, că se bucură de mine. însă m-ar şi mus­ tra şi mi-ar spune că am prejudecăţi împotriva oamenilor foarte reli­ gioşi şi că trebuie să rezolv problema asta; mi-ar spune că în lume sunt oameni săraci şi că eu trebuie să le dau să mănânce şi că asta mă va face, cumva, mai fericit. Cred că mi-ar spune care-mi sunt darurile şi de ce le-am primit şi mi-ar da idei despre cum să le folosesc. Cred că mi-ar explica de ce ne-a părăsit tatăl meu şi mi-ar arăta foarte limpede toate împrejurările în care Dumnezeu mi-a purtat de grijă de-a lungul anilor şi tot ceea ce a făcut ca să mă protejeze. o

o

o

După ce-am primit email-ul de la Laura în care-mi spunea că devenise creştină, aproape că era s-o iau razna de bucurie. Mă simţeam ca un sud-african în ziua în care Mandela a fost eliberat din închisoare. Am sunat-o şi am invitat-o la o cafea la Palio. Ne-am întâlnit pe Eliot Circle la Reed şi ea zâmbea şi era plină de energie. A zis că aveam multe de discutat, foarte multe de discutat. La Palio, ne-am aşezat în spate la o masă mai retrasă şi, cu toate că Laura îmi era prietenă apro­ piată, am avut sentimentul că n-o mai întâlnisem până atunci pe fata din faţa mea. Se tot agita pe scaun în vreme ce-mi vorbea cu convin­ gere despre dragostea ei pentru Isus. Eu doar o ascultam şi nu spuneam nimic pentru că era adevărat. Oamenii chiar ajung să-L cunoască pe Isus. Nebunia asta chiar se întâmplă. Nu doar eu trecusem pe-aici. 244

ISUS

o

o

o

într-o seară mă uitam la BET şi reportetul lua un interviu unui com­ pozitor şi interpret de jazz. Zicea acel om că jazzul a fost inventat de prima generaţie de culoare care nu a mai cunoscut sclavia. M-am gân­ dit atunci că asta era minunat, pentru că, deşi jazzul e muzică, e foarte dificil să-l notezi pe hârtie; şi tocmai de-aceea e cu atât mai mult un limbaj al sufletului. E ca şi cum sufletul spune ceva, ceva despre li­ bertate. Cred că spiritualitatea creştină e ca muzica de jazz. Cred că dragostea pentru Isus e ceva ce simţi. Cred că e ceva foarte dificil de notat pe hârtie. Dar asta nu o face cu nimic mai puţin adevărată, cu nimic mai puţin semnificativă, cu nimic mai puţin frumoasă.

o

o

o

Vă doresc să vi se întâmple ce i s-a întâmplat Laurei la Reed, ce i s-a întâmplat lui Penny în Franţa, ce mi s-a întâmplat mie în Texas. Vă doresc s-ajungeţi să-L cunoaşteţi şi voi pe Isus. Cartea asta e despre cântecele pe care le cântăm noi, prietenii mei şi cu mine. Pentru că asta face Dumnezeu în viaţa noastră. Dar ce cântec veţi cânta voi când su­ fletul vostru va fi eliberat? Cred că veţi cânta despre ceva adevărat şi frumos. Dacă n-aţi făcut-o de ceva vreme, rugaţi-vă şi staţi de vorbă cu Isus. Rugaţi-L să vă ierte de dependenţa de voi înşivă şi să vă pună un cântec în inimă. Nu mă pot gândi la nimic altceva mai bun ce vi s-ar putea întâmpla. Vă iubesc mult şi vă mulţumesc că ne-aţi ascultat cântând.

245

Mulţumiri 9

M u l ţ u m e s c , K a th y H e l m e r s , pe n t r u în c u r a jă r il e t a l e şi p e n t r u

ajutorul în relaţia cu editura, le mulţumesc lui Alice, Lee şi întregii echipe de la Alive pentru generozitatea dovedită şi pentru munca susţi­ nută. Multă recunoştinţă celor de la Thomas Nelson pentru că mi-au acordat credit; şi-i numesc aici pe Brian, Jonathan, Kyle, Ashley, Pamela, Laurie, Belinda, Blythe, Amy, Danielle, Kathleen, Carol, Andrea, Paula, Tina, Louetta, Kristen, Jenny, Deonne, Stacey şi Sarah. Şi mulţumesc şi celorlalţi care formează echipa extraordinară de la Thomas Nelson, inclusiv celor deloc puţini care se ocupă de vânzări şi cărora nu le voi putea fi niciodată recunoscător îndeajuns. Mulţumesc de-asemenea şi lui Joel Roberts pentru tot ce ţine de media. Prietenii mei şi-au pus viaţa pe tavă înaintea mea şi-au fost binevoi­ tori şi m-au lăsat să scriu despre relaţiile lor, făcându-se astfel vulnera­ bili, aşa că mulţumesc Tony, Penny, Laura, Andrew Protestatarul, Rick, Mark, Les, Wes şi Maja Bjur, Paul şi Danielle, Mike, Josh, Jeremy, Heather, Kurt, Curtis, Mitch, Simon, Trevor, Michael, Stracy, Diane, Wes, Grant, Julie Canadianca, Matt şi Julie Canlis. Mulţumesc, Rachael Clifton, că ne-ai fost ca o mamă multora dintre noi, băieţii de la Graceland, ca şi băieţilor de la Testosterhome. Mulţumesc de-asemenea, cu toată dragostea, întregii comunităţi de la Imago-Dei şi fami­ liei mele. Le mulţumesc lui Josh, Gregg şi Sono pentru că m-au ajutat să în­ cep. Şi le mulţumesc şi lui John şi Terri MacMurray, care mi-au fost ca o familie când eram departe de familie. Mulţumesc Wes şi Maja că m-aţi lăsat să locuiesc la mansarda voastră atâta timp şi de-asemenea pentru dragostea şi bunătatea pe care mi le-aţi arătat. 247

ALBASTRU C A JAZZUL

Mulţumesc, Peter Jenkins, pentru desenele tale, şi mulţumesc, Steve Harmon, pentru interviurile de autor, pentru tot ce a ţinut de prezen­ tarea video şi pentru încurajări. Mulţumesc, David Allen, pentru mun­ ca ta la copertă. îţi rămân dator. Mulţumesc promoţiei de absolvenţi de la Multnomah, printre care se numără şi Tony, pentru a fi citit manu­ scrisul şi pentru încurajări, şi-i numesc aici pe Shemaiah, Lindsey, Toby, Steve şi Nicole. Mulţumesc, James Prior, pentru a mă fi dus cu maşina de-atâtea ori la San Fran şi pentru prietenia ta. Cartea asta a fost scrisă la Common Ground, Palio, Horse Brass Pub şi prin cafene­ lele din centru, printre care Seattle’s Best, Vista Springs şi alte câteva pe care nu mi le mai amintesc, dar le spun mulţumesc tuturor acestor localuri pentru cafeaua lor excelentă. Mulţumesc TriMET [serviciul de transport în comun din Portland - n.t.] pentru a mă fi transportat dintrun loc într-altul. „Contează cum ajungem la destinaţie!" în timp ce scriam, ascultam Patty Griffin, The Pogues, Bruce Springsteen, Eliot Smith, Lyle, Wiskeytown, Phil Roy, Big Head Todd şi The Monsters, The Jayhawks, P.O.D, Tori Amos, Steve Earle, Bob Schneider, Moby, The Beatles şi, preferinţa mea actuală, Wilco (Yankee Hotel Foxtrot tocmai a fost lansat când am început lucrul la carte, şi toţi am fost uluiţi şi fericiţi), aşa că le mulţumesc şi lor pentru coloana sonoră. Vă mulţumesc şi vouă pentru că aţi citit cartea asta. Pentru mine înseamnă foarte mult că v-aţi făcut timp. Sper să ne şi cunoaştem într-o zi, curând.

248

Donald Miller scrie pentru Believe Magazine, HM Magazine, Killing the Buddha şi pentru multe alte publicaţii. Este solicitat frecvent să vorbească despre chestiuni de spiritualitate creştină, literatură şi cultură. Trăieşte în Portland, Oregon. Pentru informaţii despre Donald Miller, vă rugăm să vizitaţi: www.bluelikejazz.corn Pentru a folosi Don Rabbit şi Don Astronaut ca ilustraţii, descărcaţi imaginile de la adresa: www. bluelikej azz.com Pentru mai multe informaţii cu privire la celelalte cărţi ale lui Don, precum şi pentru alte scrieri incitante ale autorului, vizitaţi: www.BurnsideWritersCollective.com

249

„Miller e agreabil, inteligent şi scriitura lui e deopotrivă angajată şi frumoasă, chiar incisivă."— PUBLISHERS W EEKLY „Avem nevoie de mai mulţi oameni ca Donald Miller, care sunt pregătiţi să interpreteze nu doar Scriptura, ci şi cultura."— BEN Y O U N G , gazda emisiunii radiofonice de audienţă naţională în SUA The Single Connection şi coautor al cărţilor The O ne şi Devotions fo r Dating Couples

„Donald Miller scrie ca şi cum ar improviza la un instrument— liniştit, plăcut, surprinzător, înălţător şi plin de pasiune, bucurie, uneori furie. Când am terminat de citit şi ultima pagină, m-am simţit mai bogat sufleteşte, plin de spe­ ranţă şi încredinţat că această carte superbă va avea un ecou de frumuseţe în multe, multe vieţi, întocmai cum a avut în a mea."— BRIAN McLAREN, autorul cărţii A N e w Kind o f Christian

Pentru oricine se întreabă dacă credinţa creştină mai este relevantă într-o cultură postmodernă. Pentru oricine însetează după o întâlnire cu un Dumnezeu real. Pentru oricine tânjeşte după o pasiune reînnoită în viaţă... A lbastru CA JAZZUL oferă o perspectivă înviorătoare şi originală asupra vieţii, dragostei şi răscumpărării.

ISBN: l>7K-W-.s%()-22-n

| [ KERIGMA ujaiUi.keriQmQ.ro